Selectează o Pagină

Azi, de praznicul Sfinților Bonifatie și Aglaida, Dumnezeu m-a ajutat să încep să scriu pentru blog-ul meu, pe site-ul www.danionvasile.com. Pentru cei care nu au auzit de acești sfinți, pe care îi port în suflet, postez un fragment din cartea mea Jurnalul convertirii – De la Zeița Morții la Împăratul Vieții.

 18 decembrie 1992

Am citit Viaţa Sfinţilor Bonifatie şi Aglaida, care se prăz­nu­iesc mâine. Nu ştiu dacă mai există vreo via­ţă de sfânt care să mişte sufletul spre pocăinţă aşa cum o mişcă viaţa Sfân­tu­lui Bonifatie. Mi se pare că a fost oa­recum ne­drep­tăţit: Sfânta Maria Egipteanca e cin­sti­tă de toată lu­mea, iar despre Sfântul Bonifatie lu­mea nu ştie aproape ni­mic. Sau, mai bine zis, ştiu nu­mai cei care se înde­letni­cesc cu citirea Vieţilor Sfin­ţilor.

Bonifatie a fost şi beţiv, şi desfrânat, dar în ace­laşi timp era iubitor de străini şi de săraci şi pe mulţi îi ajuta. Aglaida, stăpâna şi amanta lui, îi era alături nu numai la păcat, ci şi la săvârşirea faptelor bune.

Bonifatie şi Aglaida mi se par reprezentativi pen­tru creş­­ti­nii din zilele noastre, care amestecă virtutea cu pati­ma. Ceea ce îi deosebeşte pe ei de creştinii de azi e un lucru de căpătâi: ei suspinau adesea înaintea lui Dumnezeu pen­tru a fi izbăviţi de păcatele în care trăiau.

O parte dintre creştinii de azi trăiesc într‑o stare de com­­pro­mis permanent, pe care îl justifică printr‑o ge­nera­li­za­re a păcatului în întreaga societate: „Dacă şi ceilalţi păcă­tuiesc, şi chiar mai mult ca noi, înseamnă că noi suntem a­proape curaţi.”

Bonifatie şi Aglaida nu căutau să îşi justifice pă­ca­tul, ci îşi recunoşteau neputinţa şi doreau să se ridi­ce din că­de­re. Cred că tocmai conştiinţa propriilor pă­cate i‑a dus mai apoi pe calea sfinţeniei.

Vreau să învăţ bine istoria lor, ca să o pot spune cât mai multor oameni. Numai diavolul s‑a opus ca Sfântul Bo­ni­fatie să fie cunoscut mai bine. Într‑un fel, faptul că de Sfân­ta Maria Egipteanca ştie toată lumea, iar de Sfântul Bo­nifatie ştiu doar foarte puţini, are un efect clar: puţini oa­meni, citind viaţa sfin­tei din Egipt, se recunosc în ea. Mul­te femei zic: „Ia uită‑te, cât de desfrânată a putut fi… Nu e de mirare că a fost ne­voie de atâtea nevoinţe ca să se curăţească.” Prea puţini oa­meni se regăsesc în Sfânta Maria Egipteanca. Numai cei care au puţină smerenie şi vor să se ridice din pă­cate văd în ea un mo­del real de îndreptare a vie­ţii. Ceilalţi o consideră un caz inte­re­sant, extraordinar, dar care nu are ecou în pro­pria lor viaţă: că doar ei nu au păcătuit cât ea, ci au păcătuit atât cât păcă­tu­iesc oamenii „normali”, ca Bonifatie şi stăpâna sa.

Când Aglaida i‑a cerut lui Bonifatie să meargă în Ră­sărit, ca să aducă moaşte de sfinţi, Bonifatie a în­tre­bat‑o: „Dacă mă vor aduce pe mine moaşte, va fi bi­ne?” Aglaida i‑a spus doar atât: „Beţivule!” Mi se pare foarte important mo­mentul acesta. Aglaida a dat ver­dictul obişnuit pe care so­cietatea noastră îl dă celor care vor să Îl slujească pe Hris­­tos: „Păcătoşilor, vede­ţi‑vă de treabă!”

Nu ştiu dacă Bonifatie se gândea serios la mar­tiriu când a pus acea întrebare. Dar cert este că lucrul acesta i‑a trecut prin cap. De păcătuit păcătuia, dar ini­ma lui nu era îndestulată, nu era mulţumită. S‑a gân­dit la martiriu.

Oamenii de astăzi s‑au obişnuit să elimine din min­tea lor orice gând privitor la o viaţă jertfelnică.

Mă frământă cum trăiesc cei de lângă mine. Mă gân­desc la ei, scriu despre ei, dar nu îi judec. Aş vrea să îi în­ţeleg cât mai bine, ca să îi pot ajuta să se ridice. Mă doare că din ce în ce mai puţini oameni vor să du­că o viaţă în­chi­nată lui Dumnezeu. Sfântul Bonifatie este unul dintre cei care au puterea de a ne ajuta să ne ridicăm.

Eu am mare nevoie de ajutorul său pentru a‑mi pune viaţa în ordine. S‑ar putea ca alţii să nu fie im­pre­sionaţi de viaţa lui. Chiar dacă pe alţii nu îi va miş­ca, cel puţin eu tre­buie să arăt prin viaţa mea că în­tâl­nirea cu sfântul nu a fost întâm­plă­toa­re. Aşa simt când citesc fiecare viaţă de sfânt sau de cuvios: că mă în­tâlnesc cu ei. Că întâlnirea aceasta tre­buie să aibă roa­de. Şi că, dacă viaţa mea se schim­bă în bi­ne, înseam­nă că întâlnirea a rodit.

Dacă voi rezuma „întâlnirea” mea cu Sfântul Bo­ni­fa­tie la câteva rugăciuni şi trei discuţii cu prietenii, voi pierde esen­ţia­lul: faptul că pocăinţa lui Bonifatie tre­buie să îmi fie exem­plu. Că trebuie să arăt prin fap­tele mele că i‑am citit viaţa.

În timp ce o citeam, când mă apropiam de sfâr­şit, mi‑au venit în minte cuvintele Psaltirii: „Gata este inima mea, Dum­nezeule!” Adică: „Acum e momentul în care tre­bu­ie să fiu al Tău, Doamne. Acum şi nu mai încolo!”

Oricât de slab aş fi, oricât de păcătos aş fi, dacă voi fi pus să Îl mărturisesc pe Hristos, ar trebui să o fac fără să îmi fie teamă. Şi când mă gândesc la măr­tu­risire nu mă gân­desc strict la martiriu.

Dacă pe Sfântul Bonifatie nu l‑ar fi ucis, deşi el şi‑a do­rit martiriul, şi dacă s‑ar fi întors acasă, sunt con­vins că se întorcea cu totul alt om. Sunt convins că nu s‑ar mai fi culcat cu Aglaida şi că s‑ar fi lăsat de băutură.

Din momentul în care a vrut să Îl mărturisească pe Hristos, el a devenit un alt om. Sfânta Mare Mu­ce­ni­ţă Tecla nu a murit în chinuri, nu a fost martirizată. A murit la no­uăzeci de ani, în pustie, după ce a pe­tre­cut o viaţă de ru­gă­ciu­ne şi nevoinţă. Dar datorită pă­ti­mirii ei pentru Hristos în tinereţe, Biserica a cinstit‑o cu numele de Mare Mu­ce­niţă.

Cam tot aşa cred că era şi cu Bonifatie: dacă ar fi scă­pat cu viaţă din chinurile la care a fost supus, el ar fi dus o viaţă de sfinţenie. Importantă a fost hotărârea lui de a‑L măr­turisi pe Hristos.

Oare ce a fost în mintea lui? Să laşi traiul comod, bă­u­tura şi pe Aglaida şi să mergi la moarte… Bonifatie mi se pa­re tipul clasic al păcătosului pentru care S‑a răs­tignit Hristos. Hristos nu a venit numai pentru cei care s‑au pocăit de păcate şi şi‑au îndreptat vieţile de la prima spovedanie.

Aşa e cel mai bine, ca prima spovedanie să în­sem­ne sfârşitul păcatului şi începutul vieţii de po­că­in­ţă. Dar mul­to­ra le este greu să se pocăiască de la prima spovedanie şi le este şi mai greu să părăsească păcatul.

Prima spovedanie trebuie să însemne oricum în­ce­pu­tul luptei. Şi chiar dacă mai există căderi, chiar da­că mai există poticniri, lupta cu păcatul trebuie dusă mai departe. Trebuie dusă cu nădejdea că Hristos vine în întâmpinarea celui căzut. Dacă Aglaida nu i‑ar fi cerut lui Bonifatie să adu­că moaşte de sfânt, dacă ei nu îşi doreau ca, pentru ru­găciunile muce­ni­ci­lor, să primească puterea de a se ridica, atunci vieţile lor ar fi decurs lin. Şi ar fi ajuns amândoi aco­lo unde ajung păcă­to­şii care se pocăiesc superficial şi amâ­nă în­drep­tarea: în iad.

Faptul că îşi doreau să îşi îndrepte vieţile i‑a mân­tuit (e aproape două noaptea, îmi pică ochii de somn şi totuşi scriu; îmi place din ce în ce mai mult să vorbesc cu bunul meu prieten de hârtie, jurnalul).

Esenţial este să vrei, să ai curajul de a te lupta cu tine, cu toate neputinţele tale. Vreau să merg pe ur­mele Sfân­tu­lui Bonifatie. Chiar dacă nu voi avea parte de sfârşitul lui, via­­ţa de zi cu zi îmi dă o mie de pri­le­juri de a‑mi mărturisi cre­­din­ţa. A fi creştin astăzi e aproape un martiriu. Pentru că atât de tare a intrat pă­catul în sufletele oamenilor, încât cei care vor să se lupte cu el sunt imediat etichetaţi drept fa­natici.

Dacă la căsătorie mirenii şi‑ar schimba numele şi ar primi un nume nou, aşa cum primesc monahii la călugărie, eu aş fi vrut să îl port pe cel al lui Bonifatie.

Mă duc să mă culc, ca să nu îmi fie rău mâine. Ştiu că e bine să păstrez măsura şi să nu mă joc cu oboseala.