Hoțul de povești

Se spune că, a fost odată ca ni­cio­dată, un îm­pă­rat bun, Împăratul Harnic, pe care îl iubeau toţi oa­menii din îm­pă­ră­ţia sa. Faima lui se răspândise în toată lu­mea. A trăit în pace cu vecinii săi pâ­nă când pe tronul împărăţiei vecine s‑a urcat Împăratul Fru­mos. Nu după mult timp, supuşii acestuia şi‑au dat seama că frumuseţea împăratului lor este doar o fru­museţe exterioară, şi că sufletul lui era plin de rău­tate şi de lăcomie.

Împăratul Frumos şi‑a strâns ar­ma­ta şi a pornit la luptă împotriva Îm­pă­ratului Harnic. Dar, deşi avea mai mulţi soldaţi, mai bine înarmaţi, totuşi bi­ruinţa a fost de partea Împăratului Har­nic. Acesta lupta în prima linie, ală­turi de soldaţii săi, pentru a‑şi apăra îm­­părăţia. Curajul şi vitejia lor au fost ie­şite din co­mun. Astfel că, ruşinat, Îm­pă­ratul Frumos a trimis soli la Îm­pă­ra­tul Harnic şi a cerut pace. Şi s‑a făcut pa­ce, aşa cum voia toată lumea.

Dar Împăratul Frumos nu se gân­dea decât cum să cucerească împărăţia vecină. Şi‑a adunat dregă­to­rii şi i‑a în­trebat:

− De ce credeţi că am pierdut a­cest război? De ce soldaţii noştri au fost învinşi de o armată mai pu­ţin nume­roa­să decât a noastră? Ce au în plus sol­da­ţii lor faţă de ai noştri?

Fiecare dintre dregători şi‑a spus părerea, dar niciunul dintre răspunsuri nu părea mulţumitor.

− Oare mâncarea lor este mai hră­ni­toare decât a noastră?, întrebă împă­ratul.

Unul dintre dregători, care trăise o vreme la curtea Împăratului Harnic, spu­se:

− Nu, măria ta. Nu e aproape nicio diferenţă între ceea ce mănâncă soldaţii lor şi soldaţii noştri.

− Atunci, poate că se pregătesc mai bine pentru luptă decât noi, nu?, în­trebă împăratul.

− Nu, măria ta. Ba chiar dimpo­tri­vă. Noi acor­dăm mai multă importanţă pregătirii armatei decât ei.

− Atunci? Atunci ce se întâmplă? De ce nu am putut să îi învingem?, în­tre­bă Împăratul Frumos, cu tristeţe în glas.

− Eu cred că îmi dau seama care este diferenţa. Există o singură dife­ren­ţă importantă, şi ea ţine de educaţie.

− Ce vrei să spui, soldaţii lor sunt mai educaţi decât ai noştri? Au învăţat să scrie şi să citească şi asta îi face mai curajoşi?

− Nu, nici soldaţii lor nu ştiu să citească, după cum nu ştiu nici ai noştri. Dar marea diferenţă este modul în care au crescut soldaţii lor.

− Ce vrei să spui?, întrebă împă­ratul.

− Am văzut asta de multe ori, când mergeam în diferite vizite. Copiii lor sunt hrăniţi nu doar cu mân­care, ci şi cu poveşti. Aşa cum se întâmpla şi aici, cu multă vreme în urmă, când era împărat bunicul dum­neavoastră.

− La ce pot ajuta poveştile? Doar îi liniştesc pe copii înainte de culcare.

− Aşa am crezut şi eu, dar nu este aşa. Poveştile îi educă pe copii, le vor­besc despre iubire, despre fa­mi­lie, des­pre curaj, despre eroism. Poveştile îi an­tre­nează pe băieţi să crească viteji, să crească plini de curaj. La noi, aşa cum ştiţi, părinţii nu mai vor să îşi facă timp pentru copiii lor. Le dau jucării să se joa­ce până îi ia somnul. Dar jucăriile nu îi învaţă mare lu­cru. Copiii cresc egoişti, se gândesc doar la binele lor, nu şi la bi­nele celorlalţi. Şi de asta nu au acelaşi elan în luptă, aceeaşi vitejie şi acelaşi eroism.

− Bine, dar copiii din împărăţia ve­cină nu au şi ei jucării?

− Au, cum să nu aibă, dar asta nu înseamnă că sunt lipsiţi de bucuria de a creşte cu poveşti fru­moa­se.

Vrăjitorul curţii interveni:

− Cred că, dacă am reuşi să schimbăm acum ce­va în educaţia copiilor din îm­pă­răţia vecină, peste do­uăzeci‑treizeci de ani vor fi mai uşor de învins.

− Când? Peste douăzeci de ani? Cine are răbda­re să aştepte atât?, între­bă plin de mânie Împăratul Frumos.

− Dumneavoastră… dacă vreţi să ajungeţi să stăpâniţi şi împărăţia ve­ci­nă. Altfel, dacă îi vom ataca din nou, pes­te un an sau doi, ne vor birui aşa cum au făcut‑o şi de data asta. Şi, cu ce ne vom alege? Mai ales că, dacă nu ar fi acceptat pacea pe care le‑am pro­pus‑o, ne‑ar fi putut invada ei pe noi. Şi atunci s‑ar fi ales praful de visele de mărire pe care le aveţi.

Împăratul Frumos nu voia să ac­cep­te cuvintele vrăjitorului. Însă nu avea ce face.

− Dar cum îi vom convinge pe oa­meni să renun­ţe la poveştile cu care îşi cresc copiii?

− De asta am să mă ocup eu, spuse vrăjitorul.

Şi s‑a ţinut de cuvânt. Mai întâi, a chemat cei mai pricepuţi meşteri, care au făcut o mulţime de jucării noi pentru copii, care de care mai frumoase. După ce jucăriile au fost gata, s‑a îmbrăcat în haine de negustor şi s‑a dus în împă­ră­ţia vecină. Împăratul Harnic l‑a primit cu bucurie, văzând ce jucării fru­moa­se are. Vrăjitorul i‑a făcut cadou câteva, a­poi şi‑a continuat drumul. Mergea din ce­tate în cetate, din sat în sat, şi părinţii se strângeau în jurul lui, pentru că vo­iau jucării cât mai frumoase pentru co­piii lor. Fiecare om putea cumpăra doar o singură jucărie. Pre­ţul pe care îl cerea negustorul pentru o jucărie era ciu­dat. Îl punea pe cel care o cumpăra să plă­tească un bănuţ de argint, cu care pu­teai să cumperi o pâine, dar îi cerea în schimb şi toate poveştile pe care le ştia. Ca să strângă cât mai multe jucării, ve­neau nu doar taţii şi mamele copiilor, veneau şi bunicii, veneau chiar şi rudele fără copii. Şi asta pentru că jucăriile erau nemaipomenit de frumoase. Era singura dată în viaţa lor când le puteau cumpăra. Vrăjitorul le spu­se­se că vine de departe, de foarte departe, aşa că vo­iau să profite de această şansă. Când ju­căriile erau aproa­pe să se termine, alte căruţe pline de jucării soseau, pentru ca vrăjitorul să aibă ce să vândă.

Copiii erau fericiţi, se jucau în fie­care zi, până seara, când îi lua somnul. Părinţii aveau mai mult timp liber, pen­tru că nu mai era nevoie să stea să le spu­­nă poveşti înainte de culcare. Toţi erau mulţu­miţi.

Vrăjitorul s‑a întors la Împăratul Fru­mos mul­ţu­mit de ceea ce făcuse.

− Cum a fost?, îl întrebă acesta.

− Cum să fie, mai bine decât mă aş­teptam. Am cumpărat sute şi mii de po­veşti. Am cumpărat toate poveştile lor. De acum, copiii lor vor fi crescuţi doar cu jucării. În clipa în care au cum­pă­rat de la mine ju­căriile, părinţii au ui­tat toate poveştile pe care le ştiau. Acum nu rămâne decât să îi convingem pe pă­rinţii şi bunicii din împărăţia noastră să le spună din nou poveşti copiilor. Aşa, copiii noştri vor creşte cu­rajoşi, viteji, vor creşte ca nişte eroi, iar ceilalţi copii vor creşte… de parcă nu ar avea părinţi. Şi va veni vremea când noi vom porni iarăşi la luptă împotriva Împăratului Har­nic, numai că de data asta soldaţii noştri îşi vor învinge repede duşmanul.

− Aşa să fie, spuse Împăratul Fru­mos.

Numai că lucrurile nu au mers du­pă cum se aşteptau. Şi asta pentru că das­călul copiilor Împăra­tului Harnic a tras alarma:

− Ceva se întâmplă, măria ta. Co­piii tăi nu se mai pot juca cu ceilalţi co­pii. În ultima vreme, am observat că toţi ceilalţi copii sunt din ce în ce mai o­braznici, mai certăreţi, mai răutăcioşi. Ceva s‑a schimbat.

− Ce crezi că s‑a întâmplat?

− Ce să se întâmple? V‑am spus doar că mie nu mi‑a plăcut de negus­to­rul de jucării. El spunea că vin­de ju­că­ri­i­le pe un bănuţ de argint, dar şi pe toate poveştile pe care le ştie omul care îi cum­pără o ju­cărie.

− Ei, şi? Cum să vinzi poveştile pe care le ştii? Cum poţi să uiţi poveştile pe care le ştii?

− Iată că aşa s‑a întâmplat. Am fost prin multe locuri, am vorbit cu mulţi oameni, părinţi sau bunici, ni­meni nu mai ştie poveşti. De luni în­tregi, copiii din împărăţia noastră au cres­cut fără poveşti.

− Cum aşa? Doar tu le spui în fie­care seară copiilor mei o poveste.

− Eu, da. Eu nu am vrut să vând poveştile pe care le ştiu nici pentru cea mai frumoasă jucărie din lume. Dar ma­jo­ritatea oamenilor au vândut poveştile lor… fără să îşi dea seama că târgul nu e cinstit. Vânzătorul de jucării era de fapt un hoţ de poveşti. Un hoţ mai periculos decât alţi hoţi, pentru că te fura cu acor­dul tău, te fura dându‑ţi impresia că eşti în câştig.

− Totuşi, oare oamenii nu îşi dau seama cum se schimbă copiii lor? De ce nu le spun din nou poveşti?

− Pentru că le‑au uitat. Pur şi sim­plu le‑au uitat. Şi lucrul acesta nu este normal. Sigur este o vrajă la mijloc.

− Trebuie să facem ceva, cât mai cu­rând, spuse împăratul. Trebuie să fa­cem de ruşine planurile hoţu­lui de po­veşti.

În timp ce discutau, interveni unul dintre paz­nici.

− Măria ta, aş vrea să spun şi eu ceva…

− Spune, te ascult.

− Eu am vândut poveştile pe care le ştiam pe o jucărie, aşa cum au făcut toţi cei pe care îi cunosc. Dar, de câteva zile, jucăria s‑a stricat, şi nu am ştiut să o repar. În prima seară mi‑a fost foarte greu să îi culc pe copii. Dar, în seara ur­mă­toare, când am fost din nou de pază la palat, am tras cu urechea la po­ves­tea pe care dascălul a spus‑o copiilor dum­neavoastră. A fost o poveste foarte fru­moa­să. Mi‑am adus‑o a­min­te, că o şti­am şi eu până să o vând. În seara ur­mă­­toare am spus‑o copiilor mei, şi s‑au bu­curat mult. Abia aştept să trag şi astăzi cu urechea, ca să am ce să le spun co­piilor mei.

− Asta este soluţia, spuse dascălul. Trebuie să îi învăţăm pe părinţi să spu­nă din nou poveşti.

− Dar cum să facem asta? Cine să înveţe sute şi mii de părinţi să spună po­veşti?

− Măria Ta, am să adun eu într‑o carte toate po­veştile pe care le ştiu.

− O carte de poveşti? Ce să facem cu ea? Oa­menii din popor nu ştiu să ci­tească…

− Pentru că poveştile frumoase se transmiteau de la părinţi la copii, din generaţie în generaţie, spuse dascălul. Acum, însă, e nevoie să fie scrise. Am să le scriu, o să se copieze în multe exem­plare, astfel încât în fiecare oraş sau sat să fie câte o carte de poveşti. Şi, o dată pe săptămână, în seara de duminică, părinţii vor merge să asculte poveşti, iar apoi le vor spune copiilor lor în fiecare zi din săptămână.

− Bună idee ai, aşa vom face, spu­se Împăratul Harnic, bucuros. Ce idee bună! Oare de ce nu s‑a gândit nimeni până acum să adune poveştile într‑o carte? Nu mai contează, bine că te‑ai gândit tu.

În fiecare zi, dascălul scria câteva poveşti. A do­ua zi, ele erau copiate de scribii de la palat. În zilele următoare, au venit o mulţime de scribi, chemaţi din toate colţurile împărăţiei. În câteva săptămâni, cărţile de poveşti au fost tri­mise în toate cetăţile şi în toate satele.

Duminica seara, părinţii stăteau ca nişte copii şi învăţau câteva poveşti. E­rau atenţi, foarte atenţi, ca să aibă ce să le spună copiilor lor.

Seara, înainte de culcare, părinţii le spuneau co­piilor lor poveşti. Le spu­neau chiar mai multe decât înainte, pen­tru că înţeleseseră valoarea lor. Când au început să asculte din nou poveşti, co­piii s‑au bucurat ca nişte… copii. Po­veş­ti­le începeau să crească din nou în su­fletele lor. Încetul cu încetul, au început să îi cu­minţească. Doar câţi­va copii au spus că nu vor să mai asculte po­veşti, că nu le mai trebuie aşa ceva. Dar, încetul cu încetul, chiar şi aceştia s‑au lăsat cuceriţi de frumuseţea lor. Ba chiar unii dintre ei au vrut să înveţe să citească şi ei poveşti. Auzind acest lu­cru, Împăratul Harnic şi‑a pus dregă­to­rii să găsească dascăli pricepuţi, care să fie trimişi în toate colţurile împărăţiei pentru a‑i învăţa pe copii să citească.

Văzând că planurile sale viclene au fost făcute de ruşine, Împăratul Frumos nu a mai putut suporta. A pus să fie izgonit de la curtea sa vrăjitorul, din ca­u­za căruia supuşii Împăratului Harnic în­cepuseră să iubească şi mai mult po­veştile. Nu după multă vreme, Împă­ra­tul Frumos a murit de inimă rea, când unul din dregători a început să îi ci­teas­că din cartea cu po­veşti scrisă la curtea Împăratului Harnic.

Cartea aceasta a făcut mult bine, pes­te tot pe un­de a ajuns. Anii au tre­cut, copiii au ascultat po­veştile din ea şi au crescut, iar odată cu ei a crescut şi puterea Împăratului Harnic. Se zice că vrăjitorul, ca­re fusese poreclit Hoţul de poveşti, a încercat să se răzbune, şi a năs­cocit poveşti urâte, în care ră­ul în­vin­ge binele, care trezesc în suflet frică şi teamă. A reuşit să îm­prăştie multe cărţi cu poveşti urâte, şi în­cetul cu încetul, a început să câştige cu ele din ce în ce mai mulţi copii. Vă­zând că nu a reuşit să îi înde­păr­teze pe co­pii de poveşti, a încercat să le otră­veas­că sufletele cu poveşti urâte.

Da, vră­jitorul a pornit războiul poveştilor, un răz­boi de lungă durată, un război ca­re îi punea în pe­ricol nu doar pe copiii supuşilor Împăratului Harnic, ci pe co­piii din întreaga lume.

Acum, chiar dacă Împăratul Har­nic, Împăratul Frumos şi vrăjitorul nu mai trăiesc, totuşi lupta din­tre poveştile frumoase şi poveştile rele există. Şi lup­ta aceasta nu s‑a încheiat. Lupta aceasta e tot un fel de poveste, care încă nu s‑a terminat. E o poveste care pare fără sfâr­şit. E o poveste la care fiecare copil poa­te să ia parte, şi să fie un mic erou. Un erou care apă­ră poveştile frumoa­se…

(Danion Vasile)