Selectează o Pagină

„De ce să prăznuim sfinții?”

Sunt la începutul vieții creștine. Mă duc aproape în fiecare duminică la biserică, dar la sărbătorile sfinților din timpul săptămânii nu ajung. Mi se pare suficient că merg duminica, pentru că îmi satisfac nevoile spirituale. Cred că Dumnezeu nu vrea ceva forțat, ci vrea o relație liberă cu El, fără obligații. E o greșeală asta?

Am primit întrebarea de mai sus cel puțin la una din conferințele pe care le‑am ținut și am dat un răspuns succint, pentru a putea răspunde și altor întrebări. Dar mi‑am dat seama că ar fi de folos o argumentare mai amplă.

Textul care urmează este un răs­puns dat celor care spun că nu pot merge la biserică, atunci când sunt sărbători ale sfinților, pentru că le este suficient să meargă duminica. Este un fel de apologie a prăznuirii sfinților, având în centru prăznuirea Sfântului Spiridon, marele făcător de minuni din insula Corfu. Am să răspund ca și cum aș fi primit între­ba­rea pe e‑mail sau FB, pentru că îmi e mai simplu să scriu având în minte o anu­mită persoană care are această dilemă.

Textul nu se referă la cei care nu pot ajunge la biserică din motive obiec­tive – școală, facultate, serviciu etc. – ci la cei care nu înțeleg rostul prăznuirii sfinților.

S‑ar putea scrie apologii similare pentru praznicul oricărui sfânt. Impor­tant este ca oamenii să înțeleagă că prăz­nuirea sfinților nu este o obligație pe ca­re Biserica ne‑o impune, ci este un dar pe care ni‑l face Dumnezeu…

Înainte de orice, cred că e impor­tant de ce ai pus întrebarea. Vrei să afli un răspuns sau doar să primești o con­fir­mare a faptului că atitudinea ta este bună?

Și, dacă primești un răspuns, cât de mare este efortul pe care l‑ai putea face ca să te lămurești? Adică, dacă ar fi nevoie să citești o carte de 500 de pagini ai face‑o? În cazul în care răspunsul este negativ, te‑aș întreba: dar o carte de 300 de pagini ai citi? Și, dacă și așa este mult, te‑aș în­treba: dar măcar una de 150 ai citi?

Și tot așa putem negocia la nesfârșit. Ideea este că oamenii vor răspunsuri la întrebări importante într‑un mod foarte simplu, care să nu necesite osteneală. Cei care au iPhone o pot întreba pe draga de Siri și pot primi un răspuns direct, simplu și la obiect, ca majoritatea răspunsurilor pe care le dă atotștiutoarea prietenă vir­tuală. Nu‑i așa?

Omul contemporan este dispus să pună întrebări esențiale, de viață și de moarte cum s‑ar spune, gen: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”, așteptând răspuns de la Siri sau de la prietenii din realitatea virtuală.

Nu e însă suficient doar să punem o întrebare, e important și modul în care punem întrebarea și prețul pe care sun­tem dispuși să îl primim pentru răs­pun­sul obiectiv.

Poate te‑am plictisit deja, nu‑i așa? Știu că atenția ta, ca și a mea și a tuturor oamenilor din vremea noastră, se risi­pește foarte ușor, avem nevoie de stimuli puternici pentru ca atenția noastră să nu zboare în altă parte.

Acum poți intra pe Facebook, să vezi ce a postat fosta ta prietenă. Sau poți intra pe Whatsapp, să vezi o postare care să te relaxeze. Sau poți da drumul la te­levizor, pe un canal de știri, ca să te mai droghezi puțin cu cine știe ce noutăți foarte, foarte importante.

Sau poți să îți faci puțin timp și să înțelegi că întrebarea pe care ai pus‑o nu e simplă, că nu e suficient să primești de la mine un răspuns într‑o propoziție sau două‑trei fraze. Că e un răspuns de care depinde într‑o anumită măsură toată via­ța ta viitoare. Și chiar mântuirea ta.

Și asta nu pentru că m‑aș rupe în scheme și aș da importanță sfaturilor pe care ți le voi da. Ci pur și simplu pentru că prezența sfinților în viața ta este unul dintre lucrurile cele mai importante. Și că legătura cu sfinții la care ajungem prin prăznuirea lor este una din armele cele mai eficiente în războiul duhovnicesc.

Deci, te rog să ai răbdare și să ci­tești acest răspuns. Este lung tocmai pen­tru că întrebarea ta este foarte im­por­tantă. Un răspuns scurt ar fi necon­vin­gător și nefolositor.

În primul rând, trebuie să înțelegi rolul sfinților în viața noastră. De ce Bi­serica îi cinstește pe sfinți?

Biserica îi cinstește pe sfinți pentru că ei sunt campionii arenei duhovnicești. Ei L‑au dobândit pe Hristos, au făcut bi­serici din inimile lor, biruind ispite și în­cercări de tot felul. Sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu. Cinstindu‑i, îi facem și pri­e­teni ai noștri.

De la sfinți învățăm iubirea de Dum­nezeu, iubirea de aproapele, iubirea vrăj­ma­șilor, nevoința, învățăm cum să răb­dăm necazurile și bolile, învățăm cum să ne rugăm și cum să ne nevoim. De la sfinți învățăm să mergem pe calea mân­tuirii.

Dar, tocmai de asta oamenii nu îi mai iubesc pe sfinți. Pentru că sfinții stri­gă la noi de pe pereții bisericii, vor­bin­du‑ne despre faptele lor de vitejie du­hov­ni­­cească și mustrând faptul că suntem căl­dicei, că suntem fățarnici, că suntem iu­bi­tori de păcate.

Sfinții sunt oamenii care au primit de la Dumnezeu darul de a veni în spri­jinul nostru. Cred că mai mult decât a‑ți aduce argumente în favoarea acestei afir­mații ar conta dacă ți‑aș aduce exemple practice.

Am să vorbesc despre un sfânt drag mie, despre Sfântul Ierarh Spiridon al Tri­mitundei. Scriindu‑ți despre minunile lui sper să te fac să înțelegi de ce e bine să vii la biserică la Sfânta Liturghie care se face la prăznuirea lui (dacă poți ajunge și la Vecernia care se ține în seara de dina­inte, cu atât mai bine).

Am să  încep prin a copia trei mi­nuni dintr‑o carte pe care am citit‑o re­cent, și care conține noi minuni făcute de Sfântul Spiridon.

Unii spun că nu cred minunile pe care le citesc în Viețile Sfinților, că sunt exagerări, că poate de‑a lungul istoriei măr­turiile au fost deformate etc. Eu am tipărit sute de mărturii ale oamenilor ca­re au primit ajutorul Sfântului Nectarie, ma­rele făcător de minuni din Eghina. Și pot să dau mărturie, cunoscând direct oa­meni care au trăit minuni ale sfinților (dacă ar fi să nu pun la socoteală minu­ni­le pe care le‑am trăit eu însumi), că și în vremurile noastre se întâmplă minuni ase­mănătoare celor descrise în Sinaxare…

„Era în vara anului 2003, când so­țul meu a suferit un accident vascular. Ne‑am trezit la patru dimineața  cu per­na plină de sânge, iar hemoragia nu se mai oprea. Am plecat spre Spitalul Co­len­tina. L‑au supus la niște radiografii, fără să‑i facă vreun control preliminar, și au constatat că ar fi o sinuzită, drept pen­tru care l‑au ținut în spital sub ob­servație, acesta fiind și hemofilic. După două zile nu mai vor­bea coerent, mâna dreaptă îi amorțise, la fel și fața pe par­tea dreaptă. A fost trimis de urgență la Spi­talul Bagdasar Arseni, pentru inves­ti­ga­ții și tomografie. În urma investigației, s‑a constatat că soțul meu suferise un ac­cident vascular și că doar o minune a fă­cut ca sângele să curgă în ex­terior și să nu inunde creierul. În tot acest timp, bi­serica mea de suflet era Sfântul Spiridon-Nou. Mă duceam și mă rugam mereu. După trei zile de trata­ment, soțul meu avea să‑și revină.

A ieșit din spital și îmi tot spunea că în acest timp visase seară de seară bi­se­rici. L‑am rugat să meargă cu mine la Bi­serica Sfântul Spiridon-Nou și să adu­cem mulțumire, însă el, provenind din­tr‑o familie de atei, îmi spunea de fie­care da­tă: «Du‑te tu!» M‑am dus și i‑am mul­țu­mit Sfântului Spiridon cum am știut eu, dar sfântul își dorea să vină și el!

Au trecut opt luni de atunci, toate bune și frumoase, până într‑o seară, când soțul meu a acuzat dureri puternice de cap. Am încercat cu calmante, dar efectul lor nu apărea. A doua zi am mers la Spitalul Colentina, unde i s‑a făcut un control și a fost descoperit un hematom apărut în urma unui alt accident vascu­lar, după care soțul meu a intrat în comă. Plângeam și mă rugam Sfântului Spiri­don să mai facă o minune, să‑l mai ajute o dată. Puneam zi de zi lucrurile lui pe ra­clă, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie. Puterea sfântului pe care o simțeam de fiecare dacă era fantastică. Au urmat câ­teva zile, două‑trei, iar medicii îmi spu­neau că, dacă ar fi să își revină, vom avea probleme mari. Dar… nu a fost așa.

Într‑una din zile, după ce am plecat de la Biserica Sfântul Spiridon‑Nou, m‑am îndreptat spre Secția de terapie intensivă a Spitalului Colentina. Pentru prima oară în cele trei zile am simțit o stare de bine. Ajunsă acolo, am văzut câțiva medici și asistente strânse la patul soțului meu. În prima fază, m‑am gândit la ce este mai rău, dar… surpriză! Soțul meu își reve­nise și mă întreba unde este. Credea că se află într‑o biserică, iar eu încercam să‑i explic că este la spital și, mai ales, ce s‑a întâmplat cu el.

A stat internat trei săptămâni, după care i s‑a făcut externarea. Într‑una din zi­le, stând lângă el în spital, mi‑a po­ves­tit un vis pe care îl avusese cât a fost în comă, vis care, deși au trecut anii, mă cu­tremură și acum. Se făcea că soțul meu își visase moartea. Era un căruțaș care căra spre cimitir un car plin de chirpici. La un moment dat, avea să vină un om blând cu barbă, care l‑a oprit pe căruțaș la intrarea în cimitir. Omul s‑a îndreptat spre căruță, a luat din chirpici și a pus jos, spunând: «Acesta, deocamdată, nu!», iar chirpiciul a luat forma soțului meu. Visul acesta l‑a speriat rău și l‑a marcat mulți ani pe soțul meu. S‑au scurs cele trei săp­tămâni de stat în spital și a venit mo­mentul exter­nă­rii. Din visul lui am simțit că Sfântul Spi­ridon a făcut o minune, ca să îi dea so­țu­lui meu o a doua șansă. Când urcam în ma­șină, mi‑a zis: «Hai să mergem în bise­rica aia la care te rogi tu!» La intrarea în biserică, la acea vre­me, apărea pe unul dintre stâlpi un por­tret mare al Sfântului Spiridon. Când soțul meu a intrat, a în­ceput să strige ta­re: «Acesta e, acesta e!» Aveam să înțe­leg că omul care a luat chir­piciul din că­ruță era Sfântul Spiridon. Atunci a înce­put să creadă și el în minuni și să meargă la biserică. Deși au trecut mulți ani, îți mul­țumesc din suflet, Sfinte Spiridon, pen­tru tot ceea ce faci pentru noi.” (Iuliana, București)[1]

Scurt și la obiect: Sfântul Spiridon e prietenul care poate lua „chirpici din că­ruță” și care îți poate prelungi viața, prin rugăciunile sale. Spune sincer, nu ai vrea să ai un prieten ca Sfântul Spiridon? Și, da­că răspunsul e afirmativ, ce te împie­di­că să te împrietenești cu el?

A doua mărturie: „Mă numesc Gina și sunt din București. În data de 19 ia­nuarie 2016 am avut un atac cerebral, du­pă care am intrat în comă de gradul al patrulea. În aceeași zi am suferit o inter­venție chirurgicală pe creier. Medicii de la Spitalul Universitar – Secția Neuro­chi­rurgie II nu mi‑au acordat prea multe șanse, întrucât mă aflam în comă de mai mul­te ore. Fiind la terapie intensivă, când au fost anunțați medicii că după două zile mi‑am revenit și, pe lângă acest lucru, că aveam și o stare stabilă, s‑au minunat și nu le venea să creadă. Pe întreaga peri­oadă cât am fost în comă, am fost înso­țită de Sfântul Spiridon până la Scaunul de Judecată, mijlocind la Hristos să mă întoarcă la familia mea.

Mărturisesc că nu știam cum arată Sfântul Spiridon, însă l‑am recunoscut din­tr‑o iconiță identică cu cea care se afla pusă la racla sfântului, pe care o a­vea mama mea la ea. În toată perioada în care eu am fost în comă, ea mergea la Sfânta Liturghie la catedrala Sfântul Spi­ri­don‑Nou și făcea acatistul Sfântului Spi­ridon, rugându‑l să o ajute pe fiica sa să treacă peste intervenția chirurgicală cu bine și să se facă sănătoasă. Mărtu­ri­sesc că mi‑am revăzut toată viața și am început să o dedic Domnului.

De atunci tot timpul port cu mine în geantă iconița Sfântului Spiridon, care mă însoțește mereu.” (Gina S, București, 19 ianuarie 2016).[2]

Dacă definiția din dicționar a sfân­tu­lui ar fi: „sfânt – cel care mijlocește în fața tronului dumnezeiesc pentru cei ca­re sunt în primejdia morții, pentru a le primi vreme de pocăință”, atunci ai vrea să cunoști ajutorul sfinților? Întrebarea e retorică, evident. Mărturia care urmează e impor­tan­tă mai ales pentru că vremu­rile prin care trecem sunt vremuri de mare tulburare, în care mulți oameni cad în depresii, fac atacuri de panică, ba unii ajung chiar să se sinucidă…

„Sfântul Spiridon m‑a ajutat și pe mine de câte ori m‑am rugat lui fie la Ca­tedrala Sfântul Spiridon‑Nou, fie la bise­ri­cuța cunoscută ca Sfântul Spiridon – Vechi, unde se află și o icoană făcătoare de minuni a sfântului. Prin anul 2007 sau 2008, nu-mi amintesc exact data, dar era cam pe la sfârșitul iernii și începutul pri­măverii, în timp ce mergeam pe stra­dă, prin zona Piața Unirii din București, mă apucaseră, ca din senin, niște stări ori­bi­le, inexplicabile, de neliniște, agita­ție, tul­burare, deznădejde și gânduri sui­ci­da­le, care mă îndemnau să cobor în sta­ție și să mă arunc pe linia de metrou. Nu mai pu­team gândi normal; parcă nu mai eram eu în acele momente.

Apoi, la un moment dat, am zărit printre blocuri Catedrala Sfântul Spi­ri­don‑Nou și parcă cineva nevăzut mi‑a în­dreptat pașii spre ea; am hotărât să intru și să mă rog puțin. De cum am ajuns aco­lo și mi‑am pus fruntea pe racla Sfân­tu­lui Spiridon – pe acea părticică unde sunt moaștele – am simțit o forță male­fi­că, așa ca un fel de gheară invizibilă ca­re‑mi strângea cu putere creierul și nu vo­ia să mă elibereze. Atunci am strigat cu disperare în gândul meu: «Sfinte Spi­ri­don, te rog, ajută‑mă, nu mă lăsa, fă ce­va, scapă‑mă!» și imediat m‑am simțit eliberată de acel duh necurat, care fusese trimis prin vrăji ca să mă chinuie și să mă împingă la mare păcat.

Sfântul Spiridon mă ajutase încă o dată, scăpându‑mă de acel duh necurat și dându‑mi, în locul tulburării, stări de pace, calm, liniște, împăcare, fericire, bu­curie, seninătate, încredere, speranță în­tr‑un viitor mai bun, cum nu mai avu­se­sem de multă vreme, iar în plus mi‑a dis­părut pe loc și toată oboseala (de parcă mi‑ar fi luat‑o cu mâna) ce se acumulase în urma unor nopți nedormite și bântuite de insomnii chinuitoare. Mă simțeam a­tunci de parcă tocmai aș fi renăscut su­fle­tește, fapt pentru care îi sunt recu­nos­cătoare Sfântului Spiridon, dar și pentru tot ajutorul primit și în alte împrejurări.

Nu voi putea vreodată să mulțu­mesc îndeajuns acestui sfânt, cât mai ales lui Dumnezeu, Maicii Domnului, și multor alți sfinți și sfinte (Nectarie, Nicolae, Va­sile cel Mare, Parascheva, Mina, Pante­li­mon, Dimitrie cel Nou, Efrem cel Nou, Eca­terina, Gheorghe, Ioan Rusul, Antonie cel Mare, Calinic și Gheorghe de la Cer­nica și mulți alții), cărora m‑am rugat și care m‑au ajutat (neîntârziat, de multe ori).

Apoi, când m‑am îndreptat spre sta­ția de metrou din zonă, dar fără acele gânduri suicidale de mai devreme – de care mă scăpase Sfântul Spiridon ‑, în timp ce coboram scările, doi brancardieri transportau un cadavru într‑un sac și am simțit un impuls de a‑i întreba ce se în­tâm­plase; iar ei mi‑au răspuns în trea­căt că un om al străzii se aruncase ori fusese împins de un altul pe linia de me­trou și mu­rise, iar ei îl duceau de acolo. Am sim­țit milă și părere de rău pentru sărmanul om, dar, în același timp, Îi mul­țumeam în gând lui Dumnezeu, Mai­cii Domnului și Sfântului Spiridon că pe mine mă salva­se­ră de la un asemenea gest necugetat și ne­iertat.” (Teodora‑Ecaterina, București)[3].

Minunea aceasta pare mai puțin lim­pede decât mărturiile anterioare. To­tuși, lucrarea sfântului este la fel de pu­ternică. Cei care au avut ispita sinuci­de­rii cunosc din experiență cât de mult a contat ajutorul pe care l‑au primit, când ispita îi sufoca…

Ar merita menționa și faptul că răz­boiul cu diavolii este cât se poate de real, că omul străzii s‑a sinucis – sau a fost omorât – poate și pentru faptul că diavo­lul care încerca să o convingă pe Teodora să se sinucidă nu a vrut să își accepte în­frângerea și a căutat o nouă victimă.

Despre puterea Sfântului Spiridon în fața atacurilor diavolești găsim multe mărturii. Ne putem întreba: „Cum a a­juns sfântul să primească daruri atât de mari de la Dumnezeu?” Care a fost se­cre­tul său? Răspunsul la această întrebare este foarte important… Când epis­co­pul Teo­dor din Pafos a întrebat pe un bărbat iubitor de Hristos: „Oare ce cuget o fi avut Sfântul acesta Spiridon în inima lui, de a dobândit adevărata smerenie și, prin ea, s‑a îmbogățit în toate celelalte vir­tuți? Și care să fi fost pricina, înce­pu­tul și sfârșitul unei asemenea înaintări la o atare înălțime a virtuților?”, a primit ur­mătorul răspuns: „Pe când eu mă bu­cu­ram și mai mult la amintirea sfântului părinte și pe când ascultam cuvintele lor (ale unor episcopi care vorbeau despre Sfân­tul Spiridon ‑ n. ed.) și eram cu­prins de multă pocăință și lacrimi, din­tr‑odată, deschizân­du‑mi‑se inima și fiind eu ca într‑o răpi­re, Dumnezeu, Cel ce are întru Sine comorile cele ascunse ale înțelep­ciu­nii și cunoștinței și Cel ce învață pe om cunoștința, m‑a învățat pe mine prin dulceața sfintei Lui cunoștințe cea dată celor credincioși prin Sfântul și de viață făcătorul Lui Duh starea sufletului sfân­tu­lui și atotvestitului părintelui acestu­ia în viața aceasta și în ce chip a fost în­vred­nicit, cu harul lui Dumnezeu, de ase­menea virtute și sporire, și suiș la atâta înălțime a după chipului și asemă­nării (cf. Fc. 1, 26 – n. tr.), atât cât este cu pu­tin­ță oamenilor. Dar pricina și modul u­nei asemenea smerenii și sporiri este po­run­ca este porunca și învățătura Dom­nu­lui cea din Sfintele Evanghelii către Sfin­ții Lui Ucenici și Apostoli. Căci zice dum­ne­zeiescul Evanghelist Matei: În vremea aceea, s‑au apropiat de Iisus ucenicii Lui, zicând: Cine oare este mai mare în Împărăția cerurilor? Și chemând Iisus un prunc, l‑a pus pe el în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă, dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Mt. 18, 1‑4 – n. tr.), această virtute m‑a învățat pe mi­ne Duhul cel Sfânt că o avea Sfințitul nos­tru Părinte Spiridon de‑a lungul în­tre­gii sale vieți în trup. Căci a trăit în­tot­deauna în simplitatea inimii, având pu­ru­rea în minte această poruncă, și așa stând înaintea lui Dumnezeu, cu voia trăind în nerăutate și în simplitatea ini­mii, a îna­in­tat în virtute și s‑a înălțat la suișul înaintării duhovnicești, pururea cugetând și având în minte o asemenea po­runcă”.[4]

Noi trăim plini de mândrie și de iu­bire de sine și de aceea nu primim daruri duhovnicești. De aceea trăim într‑o atot­su­ficiență ucigătoare de suflet. Altfel, am cunoaște și noi lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre și am simți legătura cu sfinții într‑un mod viu. Cel care a dat mărturia despre smerenia Sfântului Spi­ri­don, citată în paragraful anterior, vor­bea despre cât de strânsă era legătura sa cu sfântul:

„Pe când eram eu odată la po­me­ni­rea lui, sărutam cinstitul lui mormânt și îi ceream sfintele lui rugăciuni pentru mi­ne. Când m‑am apropiat de mor­mân­tul lui, am simțit atâta lucrare a cer­ce­tă­rii lui Dumnezeu ce s‑a făcut prin el în ini­ma mea, încât întreaga zi am rămas fă­ră de voia mea fără de glas, neputând să vor­besc deloc nici măcar un cuvânt că­tre ci­neva, nici să mă împărtășesc de hra­nă, afară numai de împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci mi se pă­rea că sunt afară din veacul acesta și că petrec în beția unei asemenea schimbări din som­nul cel greu, încât toți cei care mă vedeau socoteau că e din pricina unei boli ascun­se a mădularelor celor dinlă­un­tru. Dar eu, cum spuneam, din pricina multei dulceți am petrecut fără de grai în ziua aceea, pentru o asemenea cercetare a lui Dum­ne­zeu prin rugăciunile sfân­tu­lui, fiind în deplinătatea simțirii și în toată încredin­țarea, încât mă minunam de atâta har al acestui om cu adevărat apostolesc și slă­veam pe Dumnezeu cu râvnă, pentru ha­rul care ieșise de la racla dreptului pă­rinte”.[5] Evident, nu toți cei ca­re merg la praznicul Sfântului Spiridon sau la praz­nicele altor sfinți simt aceeași cercetare dumnezeiască. Dar toți merg în aceeași direcție, pe calea mântuirii, ocro­tiți de ru­găciunile sfinților pe care îi cin­stesc. Mai mult, ca să înțelegi mai bine că cinstirea sfinților este rânduită de Dum­ne­zeu în chip minunat, te rog să ai răb­da­re și să mai citești doar o singură mărturie…

„Puțin mai înainte de sfârșitul lui, pe când era vară, ieșind în câmp, vrând să secere semănătura lui, fiind împreună cu el și prieteni credincioși, pe când drep­tul secera cu propriile mâini împre­ună cu ei, dintr-odată au căzut din cer picături mici de apă și răcoritoare numai pe capul lui. Punându-și dreapta lui pe cap, îl arăta prietenilor săi care erau de față și îi întreba să spună de la ei ce văd pe capul lui. Iar aceia, ca minunându-se și uimindu-se, ziceau că văd păr alb, roșu și negru. Iar sfântul, plin fiind de bucurie duhovnicească și umplându-se de negră­i­tă veselie, zice către ei: «Să vă fie cu­nos­cut, prieteni ai mei și frați ai mei ade­vă­rați, că după plecarea mea din trup și în­cetarea mea din viață, va slăvi Domnul po­menirea mea și vor veni, pornindu-se la porunca Lui, oameni mulți, de toată vârsta, bătrâni și tineri, prăznuind an de an ziua sfârșitului meu, când se va pune în mormânt trupul meu. Iar eu, luând în­drăznire de la Stăpânul cel Iubitor de oa­meni, le voi da darurile pe care le-am pri­mit, și le voi împărți de la El». Și la aces­tea a adăugat acest cuvânt cel cu ade­vărat smerit cugetător, zicând: «Fra­ți­lor, eu să­rac sunt cum vedeți și știți. Dar, luând îndrăznire de la Bogatul și Cel îmbelșugat în daruri Dumnezeu, voi cere pentru toți mare milă de la El și viață veșnică, ca să‑L cunoască pe El, singurul Dumnezeu adevărat, pe Tatăl, pe Fiul Lui Cel Unul-Năs­cut, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și pe Sfântul și de viață dătătorul Duh, Treime nezidită, deoființă, neamestecată și nedespărțită.» Acestea zicându-le sfân­tul cu îndrăzneala și bucuria Duhului Sfânt către prietenii prezenți atunci cu el, i-a uimit pe toți, cum de le vestea cu atâta îndrăznire de mai înainte cele viitoare fără ascunzișuri. Iar cei ce au auzit cele spuse de el și le-au crezut, L-au slăvit pe Dumnezeu, pe Cel ce slăvește pe cei ce-L slăvesc, minunân­du-se și uimindu-se de atâ­ta îndrăzneală la Dumnezeu prin cură­ția dreptului.”[6] Până la urmă, de tine depinde: dacă nu vrei să primești ocrotirea Sfântului Spiridon și a celorlalți sfinți, înseamnă că vrei să duci o viață religioasă diferită de cea a fiilor Bisericii Ortodoxe. Este liber­tatea ta și faci ce vrei cu ea. Dar, dacă vrei să mergi pe calea mântuirii, dacă în­țelegi că Biserica este Trupul al cărui Cap este Hristos, atunci nu poți sta departe de cinstirea sfinților. Atunci înțelegi că merită să faci sacrificiul de a merge la bi­serică la praznicele lor. Pentru că nu faci acest sacrificiu pentru altcineva, ci pen­tru mântuirea ta…


[1] Din volumul Noi minuni ale Sfântului Spiridon al Trimitundei. Mărturii de la Biserica Sfântul Spiridon – Nou din București, Editura Cuvântul vieții, București, 2020, pp. 20‑22) (n. ed.).

[2] Noi minuni…, pp. 62‑63 (n. ed.).

[3] Noi minuni…, pp. 23‑25 (n. ed.).

[4] În Viața Sfântului Părintelui nostru Spiridon, episcopul cetății Trimitundei, compusă de Teo­dor, episcopul Pafosului…, tradusă în volumul Sfân­tul Spiridon al Tri­­mi­tun­dei. Portret hagio­gra­fic bizantin, Editura Do­xo­logia, Iași, 2019, pp. 142‑143 (n. ed.).

[5] În Viața Sfântului Părintelui nostru Spiridon, episcopul cetății Trimitundei…, pp. 138‑139 (n. ed.).

[6] În Viața Sfântului Părintelui nostru Spiridon, episcopul cetății Trimitundei…, pp. 126‑127 (n. ed.).