Lângă Avva Teofil de la Peștera

Îmi este foarte greu, dar în același timp simt o da­torie să scriu aici câteva lucruri despre părintele Teofil Bra­șoveanu. Regret că nu am avut curajul de a scrie mai mul­te despre el în Jurnalul convertirii, dar pur și simplu am simțit că mă covârșește faptul de a scrie despre un părinte cu viață sfântă, și aceasta mai ales pentru faptul că pă­rintele îmi spusese că sunt cel mai apropiat ucenic al său. Și mi‑a descoperit și unele lucruri din viitorul meu. A spus încă de când eram în liceu, că voi scrie multe cărți religi­oa­se, spre folosul poporului. Până acum am scris multe cărți – și cel puțin acest lucru pare să se fi împlinit. Recitind Jurnalul convertirii, pentru a pregăti pentru ti­par ediția din anul 2020, mi s‑a părut pur și simplu inco­rect faptul că am scris atât de puțin acolo despre părintele Teo­fil. Chiar dacă intenționez să scriu o carte mai amplă despre viața și minunile acestui sfânt cuvios și mărturisi­tor, voi scrie acum câteva întâmplări, din care unele doar sunt amintite fugitiv în jurnal.  Și aco­lo sunt prezentate într‑o formă diluată, pentru a nu părea exa­gerări…

Viața mea a fost până acum marcată de întâlnirea cu mari duhovnici cu viață sfântă, făcători de minuni încă din timpul vieții. Unii dintre ei fac parte din soborul noilor măr­turisitori din temnițele comuniste.

Întoarcerea mea la Ortodoxie s‑a datorat întâlnirii cu părintele Ioan Iovan de la Recea. La el m‑am spovedit pri­ma dată și el m‑a ajutat să mă rup de rătăcirile yoghine și de universul practicilor oculte.

Vreme îndelungată am fost apropiat de părintele Jus­tin Pârvu, noul făcător de minuni de la Petru Vodă. Am a­vut cu el o legătură strânsă; mă chema să predic la unele săr­bători sau la hramuri. M‑a învățat să îi cinstesc cu evla­vie pe sfinții închisorilor. De la el am primit binecuvântarea de a scrie și de a vorbi despre cinstirea noilor mucenici. De la el am primit sfinte moaște de la Aiud, care au izvorât mir de multe ori. Ar fi multe de vorbit despre întâlnirea cu el sau cu alți mari duhovnici. Dar acum vreau să vorbesc des­pre cel care mi‑a marcat viața cel mai mult, despre pă­rin­tele Teofil de la Mănăstirea Peștera Ialomiței din Bucegi.

Încep brusc, spunând că părintele a fost unul dintre cei mai mari sfinți făcători de minuni din România seco­lu­lui XX. El m‑a ajutat să înțeleg Ortodoxia adevărată, Orto­do­xia din Viețile Sfinților, Ortodoxia harismatică. Dar, să o luăm de la început…

Eram elev în clasa a XII‑a și încercam să duc o viață creștină, după ce trecusem prin multe rătăciri și păcate. Nu știam dacă să mă că­lugăresc sau să mă căsătoresc. Mă rugam din toată inima lui Dumnezeu să îmi trimită un duhovnic cu viață sfântă. În­tr‑o zi, venind acasă, am găsit un bilețel de la sora mea, pe care scria ceva gen: „A sunat Gabriela Moldoveanu. Ți‑a găsit duhovnic. O să fii ucenicul unui părinte pustnic…”

Gabriela Moldoveanu, care în ultima parte a vieții ei s‑a călugărit, primind numele de maică Hristofora, fusese o persoană care îmi făcuse un loc special în inima ei. Mi‑a spus de multe ori că mă iubește ca o mamă și a avut un rol important în viața mea. Ea m‑a ajutat să vorbesc la telefon cu părintele Teofil și să stabilim prima întâlnire[1].

Am ajuns în ziua stabilită la telecabina din Bușteni, de unde trebuia să urcăm la Babele, plin de emoție. L‑am aș­teptat pe părintele și am început să spun rugăciunea lui Iisus. L‑am așteptat mult, parcă mai mult de patru ore, nu mai țin minte exact. Dar părintele nu apărea. Pe vremea aceea nu se răspândiseră telefoanele mobile. Nu știam ce să fac, așa că am plecat singur spre mănăstire.

Părintele a venit abia după câteva zile. Înainte de a veni, chilia în care stăteam s‑a umplut de miros de mir, ca și cum cineva ar fi vărsat mir binemirositor. Nici nu îmi tre­cea prin cap că așa mirosea, uneori, părintele. Și că mi­ro­sul acesta se impregna și în unele persoane care stăteau în preajma lui.

Când l‑am văzut prima dată am fost impresionat de el. Era un om plin de dragoste de Hristos. Viața lui era pli­nă de minuni. Părintele făcea minuni și vorbea despre ele cu o simplitate ieșită din comun. El fusese ucenic și urmaș al pă­rin­te­lui Antonie Munteanu, de la Schitul Peștera, despre care citisem în Patericul românesc. Părintele Teofil mi‑a spus că duhovnicul său avea sfinte moaște și că era un sfânt. Nu îmi venea să cred că Dumnezeu îmi dăduse șansa să îl cu­nosc pe părintele Teofil, care pătimise pentru Hristos în pri­goana comunistă și care părea scos din Sinaxare. După ce legătura dintre noi s‑a strâns, mi‑a spus că eu sunt uce­nicul pe care îl iubește cel mai mult. Îmi repeta că are cinci ucenici apropiați (dintre care doi călugări, o călugăriță și Gabriela Moldoveanu, care s-a călugărit după adormirea părintelui), dar că eu sunt uce­nicul pe care l‑a ales ur­maș. Voia să mă călugăresc și, după trei ani de mă­năs­ti­re, să duc viață pustnicească. Mi‑a făcut cadou o cruce pre­o­țească și un șirag de mătănii călugărești…

Părintele îmi povestea multe din lucrurile pe care i le descoperea Dumnezeu. El avea harisma vederii cu duhul. Mi‑a spus: „Când mă uit în ochii unui om, văd toată viața lui, de când s‑a născut și până în prezent.” Și pe mulți oa­meni i‑a făcut să se apropie de credință prin harismele sale.

Cea mai mare minune, dintre cele pe care le‑a povestit ucenicilor apropiați, cred că este o experiență mis­ti­că pe ca­re a trăit‑o în peșteră. A intrat să se roage și, când a ieșit din peșteră, a văzut că se schimbase anotimpul. Părinții de la Schitul Peștera nu l‑au crezut că a putut sta atâta vreme în ru­gă­ciu­ne, fără hrană și fără băutură. În acea rugăciune i s‑a arătat Cuviosul Antonie Munteanu și i‑a dat un cadou binecu­van­tat – o pecete de făcut prescuri (pe care a și arătat‑o uce­nicilor apropiați) și o icoană, dacă îmi aduc bine aminte. Când s‑a terminat vedenia aceea și starea de har, care a du­rat săptămâni întregi, părintele ținea cele două obiecte în mână. Mai există cel puțin un martor al relatării acestei mi­nuni, maica Ignatia de la Bistrița, care a văzut și ea pecetea respectivă.

Cum să fi menționat aceste lucruri în Jurnalul convertirii? Cine ar fi crezut? Mă gândeam că voi fi acuzat că inventez, pentru a mă pune pe mine în evidență ca ucenic. Pentru că unii așa fac, se laudă cu duhovnicii lor, vrând să se slă­veas­că pe ei înșiși. Eu nu puteam să îl prezint pe părintele Teofil așa cum a fost, mă covârșea responsabilitatea de a vorbi des­pre el și despre minunile lui….

Într‑un an, de Crăciun, am vrut să merg la peșteră și să mă rog. Părintele stareț de la Mănăstirea Peștera nu mi‑a dat binecuvântare, nu mai țin minte de ce, poate pen­tru că era seară și era întuneric. Brusc, mi s‑a făcut dor de ma­ma mea. Am început să plâng. Eram la masă și pă­rin­te­le, văzându‑mă, mi‑a spus. „Știu de ce plângi.” Am început să plâng și mai tare, mi se părea că intra fără voia mea în sufletul meu. Dar atunci părintele a lămurit ce voia să spu­nă. „Știu de ce plângi. Plângi pentru că ți‑e dor de mama ta. Să știi că eu te iubesc mai mult decât te‑a iubit mama ta…” Și mi‑a spus un lucru despre mama mea pe care nu avea de unde să îl cunoască.

Maica Ignatia spunea că se vedea din afară că părin­te­le mă iubește mai mult decât o mamă. Cred că, văzând ră­nile sufletului meu, părintele și‑a canalizat atenția asupra mea tocmai pentru a mă ajuta să mă vindec. Fiind poate cel mai rănit de păcat dintre ucenicii săi, acesta o fi motivul pen­tru care mi‑a dat atâta atenție.

Unul dintre cele mai frumoase momente pe care le‑am trăit aproape de părintele Teofil a fost următorul. În­tr‑unul din cele mai grele momente de deznădejde pe care le‑am trăit, din cauza lipsurilor materiale și mai ales din cau­za faptului că nu găseam sprijin la creștinii de la bise­ri­că, am avut ispita de a mă rupe de Ortodoxie. Vorbind după slujbă cu preotul la care mă spovedeam în București în acea perioadă, că la părintele Teofil se ajungea greu, preotul mi‑a vorbit foarte urât. M‑a jignit, crezând că mă va ajuta. Dar jignirea mi s‑a părut total nepotrivită – și de asta nici nu o reproduc aici. Jignirea a pus sare pe rană și mi‑a am­pli­ficat deznădejdea.

Într‑o după‑masă, stăteam în camera mea și mă gân­deam unde să plec, la ce credință aș putea trece. Am trecut de la o rătăcire la alta și ajunsesem în Biserica cea adevă­ra­tă. Dar, aici, oamenii nu arătau adevărată iubire de aproa­pele, erau parcă mai reci la suflet decât foștii mei colegi de la yoga. În sufletul meu era o furtună. Nu puteam accepta că adevărul ar putea fi în altă parte, dar nici în Ortodoxie nu mai voiam să rămân. Am deschis Noul Testament la în­tâmplare și am început să citesc. Era chiar la descrierea pă­timirii lui Hristos și a drumului Său spre Golgota. Citind, mi s‑a făcut rușine. Mi se părea că, prin deznădejdea mea, mă asemănam celor care L‑au răstignit. M‑am pus imediat în genunchi și am început să Îi cer iertare. M‑am rugat Dom­nului să mă ierte cu zdrobire de inimă. Îmi înțele­se­sem greșeala. Brusc, am auzit telefonul: „Mă iubești, Da­nion?” De cum am auzit întrebarea m‑am gândit că părin­tele văzuse cu duhul prin ce trecusem. „Da, părinte.” „Paște oile mele…” Erau cuvintele pe care i le‑a spus Hristos lui Pe­tru, după Înviere. Pentru că în vremea pătimirii acesta se lepădase de El de trei ori. Dacă îmi aduc bine aminte, pă­rin­tele a repetat de trei ori întrebarea, iar eu i‑am dat ace­lași răspuns, după care am întrebat, plin de emoție: „Pă­rinte, dar de ce mă sunați abia acum?” Mă gândeam că ar fi trebuit să mă sune când eram în focul ispitei, când puteam să fac un pas prin care să îmi periclitez mântuirea. Dar pă­rintele a spus: „Vedeam prin ce treci și am așteptat să te ridici singur.” M‑a topit cu acest răspuns. El vedea cu duhul de multe ori ce făceau ucenicii săi și ce ispite aveau.

Părintele era genul de om care te lua de mână și te a­juta să ajungi la Hristos. Îmi aduc aminte de o călugărie pe care a făcut‑o la Mănăstirea Peștera. Una din rudele celui care fusese călugărit l‑a visat pe părintele Teofil ridicându‑l pe călugăr la cer și dăruindu‑i‑l lui Hristos. Asta făcea pă­rintele cu toți.

(Dar, după trecerea părintelui la Domnul, ne‑a fost mult mai greu. Am auzit chiar că acest călugăr, care între timp ajunsese ieromonah, s‑a și căsătorit. Ar fi dureros să fie așa. Însă diavolul se luptă din răsputeri să ne rupă de calea mântuirii.)

Părintele ducea o luptă puternică cu diavolii. Era u­nul dintre puținii preoți care aveau harisma de a alunga dia­volii din demonizați. La un moment dat, am fost cu el la o slujbă la care era o demonizată. Am auzit că, până să a­jun­gem noi, demonizata, care stătuse pe un scaun în fața sfântului altar, a sărit făcând o tumbă în aer și a căzut jos, aruncată de diavol. Nu cred că un sportiv de performanță ar putea face un salt la fel de spectaculos cum a făcut demo­nizata aceea.

Părintele Teofil credea că femeia e doar bolnavă psi­hic, că nu e demonizată. Dar, când a intrat în paraclis, fe­me­ia, stând cu spatele, a întrebat: „Ai venit să mă scoți, pust­nicule?” Nu avea de unde să știe că în biserică intrase un pustnic, că nu îl văzuse, și nu ar fi avut de unde să știe că părintele fusese pustnic, chiar dacă l-ar fi văzut. Dar dia­volul știa. Atunci, părintele și‑a dat seama că femeia era de­monizată…

Minunea cea mai mare pe care am văzut‑o, stând a­proape de părintele Teofil, a fost vindecarea unui paralizat. Mergând cu el pe holul unui spital, am văzut un tânăr cu picioarele strâmbe. Din mers, fără să se oprească, părintele Teofil i‑a pus mâna pe cap și i‑a zis: „Tu o să te vindeci, tu o să te vindeci.” Și a mers mai departe. Eu am avut mâna dreaptă paralizată și știu ce înseamnă să suferi din cauza paraliziei. De aceea, vorbele părintelui mi s‑au părut inu­ti­le. M‑am gândit atunci: „Călugării ăștia nu au inimă. De ce i‑a spus paralizatului că se va vindeca? La ce îl ajută pe su­ferind o încurajare gratuită?”

Dacă părintele s‑ar fi oprit și se ruga pentru el, poate că aș fi crezut că se va vindeca. Dar, așa, era aproape im­posibil să cred așa ceva. După câteva minute, paralizatul striga: „Merg, merg…” Eu înțelesesem: „Mor, mor…”, că tâ­nă­rul striga din toate puterile. Am alergat să vedem ce se în­tâmplă. Paralizatul mergea. Îl ținea de mână Gabriela Mol­doveanu, ucenica părintelui. El făcea pași mici, pentru că nu avea mușchi la picioare. Dar mergea pe picioarele lui… (Știu, e greu de crezut o astfel de mărturie. Și eu m‑am îndoit ulterior, chiar dacă o văzusem cu ochii mei. A fost ce­va șocant… Dar, nu spun povești. Mai trăiește cel puțin un martor ocular al acesteia…)

Părintele vorbea deseori despre faptul că va trece la Domnul. Nu îl credeam, mă gândeam că spune asta doar pentru că se gândește des la moarte, cum ar trebui să o facă orice călugăr. Dar, se pare că și în urma suferințelor din în­chisorile comuniste, părintele a părăsit această viață destul de tânăr, la 55 de ani, pe 15 martie 1996.

Pe mine m‑a impresionat puternic chipul părintelui Teofil de după trecerea sa la Domnul. Mai exact, în sicriu am văzut fața unui om viu. Cand vorbea de Hristos, chipul părintelui Teofil lua anumite trăsături. Ei bine, văzând aceste trăsături pe fața unui om mort, am înțeles că a biruit moartea. Atât de tare m‑a impresionat acest lucru, încât îmi venea să strig că părintele e sfânt. (Cineva chiar spunea că, noaptea, înainte de înmormântare, părintele s‑a ridicat în sicriu, ca un om viu. Am crezut până și acest lucru, chiar dacă poate a fost doar o exagerare, atât de mult m‑a impre­sionat fața iconică a părintelui.)

Ducând crucea părintelui, la slujba de înmormântare de la Mănăstirea Cernica, mi‑am dorit să merg pe calea de rugăciune și nevoință pe care mi‑a arătat‑o. Pur și simplu, pentru că vedeam cum un mort propovăduiește în sicriu că există înviere…[1]

 Acum câțiva ani a apărut o carte despre părintele, in­titulată Puterea dragostei – Părintele Teofil Brașoveanu[1]. Aș vrea să reproduc câteva citate din această carte, pentru a se vedea că sunt și alții care au dat mărturie despre minu­nile sale. Am să încep tocmai cu o mărturie despre moartea pă­rin­telui. Florin Ganță spune: „După ce a murit, cu dezle­ga­re de la părintele Teofil l‑am îmbrăcat. Se știe că un mort e țeapăn și e formolizat, ca să nu miroasă. În cazul dânsului, nu a fost nevoie să fie formolizat și nici n‑a fost, dar nu mirosea și nici nu era țeapăn. Toate încheieturile îi lucrau normal, ca la cei vii. Trupul îi era de o luminozitate aparte, iar fața lui descoperea un zâmbet pe care l‑am văzut numai în clipele de fericire, pentru atât de marea apropiere de Dum­nezeu. Pesemne că viața de dincolo îl fericea așa cum puțini se așteaptă, și acest fapt confirmă zicala: «după faptă și răsplată». Adică, Împărăția Cerurilor este pentru toți și mai ales pentru cei care se luptă din toate puterile ca s‑o aibă pe ea. Acel zâmbet de după moarte, de la morgă, zâm­bet care  nu s‑a arătat în spital pe când era în ultimele clipe de viață, mi‑a readus în memorie desele povățuiri și îndem­nuri spre o lucrare plină de dăruire pentru viața ade­vă­rată, și nu spre o răsplătire îndoielnică și stricăcioasă.”[1]

Dar, poate că ar fi trebuit să încep cu începutul. Cu câteva date biografice despre viața părintelui…

„Părintele Teofil Brașoveanu s‑a născut în comuna Ama­ru de pe lângă orașul Mizil, județul Buzău, în data de 28 ianuarie 1941, fiind fiul lui Stelian și al Paraschivei. A pri­mit chipul monahal în anul 1957. În anul 1959[1] a fost adoptat de Brașoveanu Vasilica din Sinaia. În anul 1963 a fost arestat. Fiind condamnat la moarte, i s‑a comutat pe­deap­sa la 25 de ani. A efectuat 5 ani de muncă silnică. În anul 1980 a fost reprimit în monahism. A viețuit și slujit la mănăstirile Ciolanu, Peștera Ialomicioarei, Ciocanu, Chris­ti­ana. În ultima parte a vieții a locuit în București, slujind și la Biserica Colțea. A fost ucenic al pustnicului ieromonah An­tonie Munteanu (1888‑1961) și al Părintelui Sofian Bo­ghiu de la Antim, având la rândul său mulți ucenici.”[1]

Părintele Teofil povestea: „Sunt călugăr din 1957. Am iubit viața monahală de la vârsta de zece ani, și am ales a­ceastă cale. E atât de frumoasă… e și grea, fiecare cale… că­să­toria are frumusețile ei, călugăria are frumusețile ei. Dar, când am citit la vârsta de zece ani din Scriptură, când a spus Mântuitorul: «Cel ce Mă iubește să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze, m‑am aprins de acest dor… Dacă‑L iubești din toată inima pe Dumnezeu, lucrurile a­ces­tea pământești nu te mai leagă cu nimic. Spune tot Sfân­ta Scriptură: «Nu iubi lumea, nici lucrurile din lume. Iu­birea lumii e vrăjmășie cu Dumnezeu».”[1]

Toată viața sa, părintele Teofil a trăit lângă Hristos.  Și Hristos i‑a fost aproape în fiecare încercare prin care a trecut. Părintele povestea: „Când m‑am mutat de la Peștera la altă mănăstire, am început să plâng, îmi părea rău că am plecat. Și noaptea L‑am visat pe Mântuitorul, Care mi‑a zis: «Unde sunt Eu, Eu sunt cu tine, dacă tu ești cu Mine». Nu locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Adam a fost în rai și nu s‑a mântuit. Lot a fost în Gomora și s‑a mântuit.”[1]

Părintele a simțit ajutorul lui Dumnezeu și în temni­țe­le comuniste. El făcea des referire la perioada în care a fost prigonit. Despre un moment de încercare mai dificil a po­vestit: „Eram odată în închisoare, era frig, o temperatură de ‑35° C, mă rugam, patruzeci de mii de cărămizi des­căr­cam pe zi, și din pricina frigului îmi doream să mor, nu mai puteam! M‑am culcat atunci în zăpadă, am întins mâinile în formă de cruce, am adormit, și nu mi‑a mai fost frig. Nu‑i autosugestie. Cum de nu‑mi mai era frig? Auziți, pu­terea credinței și puterea crucii!”[1]

Din câte întâmplări a povestit părintele despre peri­oa­da în care a pătimit pentru Hristos, cel mai tare m‑a im­presionat următoarea: „Am primit chipul monahal în 1957. Am fost la Mănăstirea Peștera Ialomicioarei, în anul 1963 am fost arestat și pe urmă, în anul 1980, am fost reprimit în monahism. Am lucrat și în fabrică, dar dorul de mănăstire nu s‑a putut șterge. Spun Sfinții Părinți că cine mănâncă ciorba mănăstirii nu poate să stea în lume.

În închisoare, așa cum spune Sfânta Evanghelie, «Fe­riciți veți fi cânnd veți fi prigoniți și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru mine». Eram în rai și știam că sufăr pentru cuvântul lui Dumnezeu. Patruzeci de mii de cărămizi încărcam într‑o zi. Uitasem un pic de ru­găciune, fiindcă mă gândeam: «De ce, dacă eu am fost cre­dincios, am ajuns acolo?»

După un an de zile de muncă, pe un frig, așa, la vreo minus 35° C, trebuia să descarc un vagon de patruzeci de mii de cărămizi. I‑am spus militarului: «Eu fug, dar să tragi! Să nu trageți ca în celălalt», că la altul înainte tră­se­se­ră în picioare. «Păi, zice, roagă‑te.» Și mi‑am adus amin­te de rugăciune. Făceam rugăciune numai seara, nu mai fă­ceam tot timpul. Mântuitorul spune: «Rugați‑vă neînce­tat!» Când am zis: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluiește‑mă pe mine, păcătosul», am luat do­uă cărămizi… nu erau nici măcar reci, erau calde și ușoare. Am ajuns să iau și câte opt cărămizi odată. Puterea rugă­ciu­nii! Amplifică atât de mult puterea spirituală și trupească, încât omul nu mai trăiește el, ci trăiește Hristos în el. Când acumulatorul de la mașină nu mai merge, îl băgăm în priză și se încarcă de energie. Omul în rugăciune se umple de sfințenie și de putere și atunci biruie toate ispitele, încât toate i se par ușoare.”[1]

Despre vindecările pe care le făcea, părintele nu vor­bea lăudându‑se, ci doar punând în evidență lucrarea lui Dum­nezeu. Iată ce spunea despre vindecările unor epilep­tici: „Cinci cazuri de epilepsie s‑au vindecat, numai le‑am dat rețeta: ziceți de o mie de ori, de două mii de ori, de trei mii de ori: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă pe mine, păcătosul». Aceste cinci cuvinte des­pre care Sfântul Apostol Pavel spune: «Decât să grăiesc mii de cuvinte în alte limbi, mai bine cinci cuvinte: Doamne, Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă.» Pu­te­rea numelui: «Ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece.»”[1]

Părintele era foarte apropiat de bolnavi și încerca să vor­bească despre puterea ajutorului dumnezeiesc primit prin rugăciune: „Spune Sfântul Pavel: «Rugați‑vă neînce­tat». Sunt cazuri de vindecare de schizofrenie prin rugă­ciu­ne. În vară a venit un medic de la spitalul nouă, care era la pediatrie psihiatru. Spunea că‑i îndrăcit, credea și în farmece. I‑am spus odată: «Dacă dumneata nu crezi în Dum­nezeu din toată inima, atunci când te duci la bolnavi, iei de la ei toată boala. Fiindcă nu ai rugăciune. Schizo­fre­nia și toată boala sufletească se vindecă numai prin rugă­ciune. Și celelalte boli, dar în ceea ce privește schizofrenia am cunoscut cazuri adevărate de tămăduire în mănăstiri”.[1]

Părintele Teofil s‑a străduit să îi aducă pe calea bise­ricii pe mulți dintre cei care făceau vindecări cu bioenergie. Unii radiesteziști, apropiindu‑se de părintele, s‑au lăsat de rătăcirile lor. În unele cazuri, părintele îi convertea tocmai cu ajutorul harismelor sale. El povestea: „În anul ’88 a venit un bioenergetician din Rusia, cu o barbă… spunea că are puteri de bioenergie foarte mari. Îi zic: «Scoate votca din dreapta și țigările din stânga». «Păi, de unde știi (că le am – n.ed.)?» «Păi», zic, «eu am parte de prostii în cap, n‑am parte de bioenergii».[1]

Dumnezeu îl acoperea cu harul Său, ajutându‑l să vă­dească rătăcirea și lucrările drăcești. Laurențiu Chihai po­ves­tește o întâmplare care arată acest lucru: „Părintele avea o dragoste deosebită către tineret. Simțea așa o aplecare, nu‑i lăsa, încerca să nu‑i lase să se rătăcească după spiritul vremii. S‑a întâlnit odată în telecabină cu un tânăr dintr‑un anumit grup, care povestea foarte vesel ce lucruri deosebite făcea cu cristalele lui. Era tot atunci, în epocă, o întreagă nebunie cu o magie a cristalelor. Și se povesteau o sume­de­nie de lucruri stranii și apăruseră tot felul de cărți și tot felul de informații despre nebunia asta. Părintele a tăcut ce a tăcut, a ascultat și la un moment dat nu l‑a mai răbdat inima și l‑a iscodit pe tânărul cu pricina, întrebându‑l: «Dar ce‑i cu spiritul acesta al cristalului pe care‑l ții tu la gât?» Atunci, tânărul, mai întunecat, a prins totuși curaj și a început să‑i povestească ce lucruri deosebite face spiritul acela deosebit, duhul din cristal. La care Părintele i‑a zis: «Uite cum facem. Și eu cred într‑un Spirit, într‑un Duh, dar al meu eu zic că‑i mai mare și mai puternic. Și uite cum facem, dacă vrei, așa, ca o încercare, ca o glumă. Eu mă rog la Duhul meu, Căruia eu Îi spun Dumnezeu, eu mă rog la Dumnezeul meu, tu te rogi la ăsta al tău din cristal, care încape acolo, în cristal, în pietricica aceea pe care o ții tu la gât. Ne rugăm amândoi pentru ce știm fiecare. Uite, eu mă rog pentru toată lumea, tu, pentru ce știi tu, și să vedem ce se întâmplă». Nu știu acum ce a făcut tânărul, dar Părintele cu si­guranță s‑a rugat. Ceea ce a uimit pe toată lumea și sunt lu­cruri de care Părintele nu vorbea așa, să se laude, ci mai mult cu o jumătate de gură, e că piatra de la gâtul tânărului s‑a făcut nisip…”[1]

Aș putea scrie și alte lucruri despre viața și minunile părintelui Teofil, dar deocamdată mă opresc aici. Sper să îmi dea Dumnezeu putere să scriu o carte întreagă pe acest subiect. Totuși, pentru cei care nu l‑au cunoscut pe părin­tele Teofil, vreau mai reproduc unele din cuvintele sale…[1]

„Puterea rugăciunii… puterea preotului… Râvniți da­ru­rile cele mai înalte! Nu scaunele cele mai înalte. Celui care iubește bolnavii, îi dă Dumnezeu darul de a vindeca bol­navi. Aceluia care îi iubește pe săraci, îi dă darul Dum­nezeu de a ajuta săracii.” (12)

„Să privim lumea cu ochelarii ăștia ai bunătății.” (12)

„Un singur om bun într‑o întreprindere îi sfințește pe toți, și e de ajuns unul rău, că‑i îmbolnăvește pe toți.” (12)

„Gândul bun, rugăciunea… Dacă ne‑am «întâlni» la o oră fixă, de câteva ori pe zi, să ne rugăm pentru binele în­tregului pământ, pentru binele a toată lumea, să facem o oră de rugăciune, ce frumos ar fi! Să fim una.” (12)

„Citiți în Sfânta Scriptură, că acolo avem toată înțe­lepciunea și cuvântul lui Dumnezeu. În rugăciune stăm de vorbă cu Dumnezeu, în Scriptură Dumnezeu stă de vorbă cu noi.” (31)

„Inima noastră se aseamănă cu o moară. Ce intro­du­cem în ea, aceea macină. Băgăm porumb, scoate mălai, bă­găm grâu, iese făină. Din cauza aceasta, Dumnezeu ne cere: «Dă‑mi inima ta». Nu așa cum cred yoghinii în chakre și în alte lucruri. Dumnezeu locuiește în inimă.” (36)

„Știți pe cine iubește Dumnezeu? Pe bețivul cel mai mare, pe păcătosul cel mai mare, pe acela, pentru acela a venit! Că nu știu dacă L‑am prins. Sfântul Apostol Pavel spune: «Mă lupt până în ultima clipă, ca la întrecerile ace­lea olimpice, nu știu că L‑am prins». De‑abia atunci când vom ajunge dincolo, la Judecată, și ne vom vedea în Ceruri. Dacă suntem vrednici, de‑a dreapta, dacă nu, de‑a stânga lui Dumnezeu.” (57)

„Întâi pun mintea la treabă, aceasta înseamnă rugă­ciunea minții. Ca să nu vină alte gânduri, m‑am închis în cămară și stau de vorbă cu Dumnezeu. Când vin gânduri, căci lui satana nu‑i convine, și vine cu alte gânduri, atunci pun mintea la treabă și spun rugăciunile pe care le știu pe dinafară. Și pe urmă vine pofta de rugăciune. După ce vine pofta aceea de rugăciune, nu mai știu dac‑am stat trei ore sau o zi și‑o noapte în rugăciune. Se poate întâmpla acest lucru, au fost călugări, sau chiar oameni din lume, mireni, care s‑au rugat așa, că nu‑i neapărat nevoie să fii monah ca să te rogi tot timpul. Am găsit în lume oameni, doctori, in­gi­neri sau procurori, care se roagă mai bine decât un că­lugăr.” (45‑46)

„Extazul vine singur, dar cine a avut stare de extaz? Dacă în viață l‑am întâlnit de câteva ori, numai câte o se­cundă, ne ajunge pentru toată viața. Atunci chiar tot timpul avem rugăciunea. Ar trebui să nici nu ne ridicăm din ge­nunchi până când nu simțim că l‑am primit în inimă și că este extazul acesta. Chiar asta trebuie făcut. Dar nu de la prima rugăciune.” (46)

„Avem nevoie de iubire. «La munți, suflete, să ne ri­dicăm…» Păi, cine se ridică la munți? Cine dorește pustia? «O, preafrumoasă pustie, că iubită mi‑ai fost mie, ca prun­cul la a sa maică…» Pustia e și în București. (…) Trebuie să fim pustnici în București, acolo, printre oameni.” (105)

„În clipa în care Îl iubești pe Dumnezeu, dragostea fa­ță de Dumnezeu se transformă în dragoste față de aproa­pele, înțelegeți? Și în fiecare dintre semenii mei Îl văd pe Domnul Iisus.” (109)

„Ceaușescu ucidea trupul, acum antihriștii ucid sufle­tul. Și protestanții luptă împotriva lor cu Biblia. Nu‑i apăr pe protestanți și nu le trec cu vederea greșelile. Dar haideți să ne hrănim și noi mai mult din Scriptură. Noi suntem mai bogați ca ei, o avem pe Maica Domnului, îi avem pe sfinți, avem arma Sfintei Cruci și toată Tradiția Sfântă, dar tre­buie să‑i biruim pe cei căzuți în greșeală cu dragoste. Nu cu contrazicere. Și rugându‑ne pentru ei.” (100)

„Să ne rugăm tot timpul. Scriptura și hrana. Biserica. Postul. Să ne lăsăm de păcate. De trufie, slavă deșartă, grăi­re de rău și celelalte. Ca să aflăm slava lui Dumnezeu. O pri­mim dacă avem pace, isihie… Isihasmul aceasta este, lu­mi­nă, pace… Pace întâi cu mine. Întâi să fac pace cu mine. Adică să birui, să înfrânez poftele trupului cu sufletul. Căci e o luptă între trup și suflet. Să dirijez eu trupul, nu trupul pe mine.” (126‑127)

„Avem ce face, avem atâta hrană, atâtea cărți, dar în primul rând Sfânta Scriptură, Filocaliile, rugăciunea lui Iisus. Ne învață El ce să facem. Dacă avem rugăciunea lui Iisus, ne învață El ce trebuie să facem. Dacă strigăm la El, ne învață El ce e bine și ce e rău.” (103‑104)

„Avortul este cea mai mare crimă. Mântuitorul spu­ne: «Numai dacă ai poftit o femeie, deja ai păcătuit.» Numai cu gândul. Păcatul întâi începe cu gândul. Gândurile se materializează. Iar copilul, de când a fost iubirea între mamă și tată, deja este un suflet. Și, când îl omorâm…”[1] (39)

„Nu cred în mine că exist, cât cred în Dumnezeu și în Sfânta Scriptură.” (113)

Mă gândeam să închei acest text cu citatele din în­vă­ță­turile părintelui Teofil. Dar mi‑am adus aminte de o mi­nune pe care vreau să o scriu neapărat. Pentru cei care nu au citit Patericul românesc, le re­co­mand să citească acolo textul scris de părintele Ioanichie Bălan despre Cuviosul Antonie Munteanu[1], povățuitorul ha­rismatic al părintelui Teofil. Tot în acea carte se relatează cum, în anul 1938, starețul părintelui Antonie, părintele Mihail Bădilă, a auzit un glas minunat care i‑a cerut să îl ia pe pustnicul din Poiana Obârșie. L‑a luat pe părintele An­tonie și, mergând acolo, au găsit un pustnic care stătea pe un trunchi de copac. Cerându‑i binecuvântarea, și‑au dat seama că pustnicul era mort. L‑au adus și l‑au îngropat în schit.

Din rânduiala lui Dumnezeu, în luna noiembrie a anului 2014 au fost aflate moaștele acestor trei sfinți cu­vioși – părintele stareț Mihail Bădilă, părintele Antonie Mun­teanu și pustnicul necunoscut. Părintele Gheorghe Col­țea, protopopul de Bran‑Zărnești, a fost cel care i‑a descoperit. (A scris mai apoi o carte întreagă despre aflarea moaștelor ce­lor trei sfinți, Cuvioșii pustnici din Bucegi. Epopeea sfin­ților. Jurnalul unor descoperiri sfinte.)[1]Părintele Colțea măr­tu­­ri­sește emoția pe care a avut‑o când a aflat moaștele Cu­viosului Antonie Munteanu: „Văzând trupul neputrezit, am strigat: «Antonie, Părinte Antonie!… Însoțitorii mei s‑au apropiat. Nimeni nu mai citea Psaltirea. Băieții noștri făceau fotografii. Eu eram cu totul derutat și bulversat…”[1]

Eu vreau să povestesc o minune care s‑a întâmplat cu sfintele lor moaște. La vreo trei ani de la aflarea lor, eu nu știam nimic despre acest lucru. Ținând o conferință la o bi­serică, la sfârșitul ei părintele paroh mi‑a spus: „Uite, pen­tru că ai vorbit despre ajutorul sfinților, închină‑te la a­ceas­tă raclă. Sunt părticele de la moaștele celor trei sfinți din Bucegi…” Când am înțeles că mă aflu în fața duhovnicului pă­rintelui Teofil, nu îmi venea să cred. Eram foarte emo­țio­nat. L‑am rugat din suflet pe preot să îmi împrumute racla pentru două săptămâni, ca să o pot duce și în alte părți, să se închine și mai multă lume.

Părintele m‑a lăsat. În acea biserică se află o icoană fă­cătoare de minuni a Maicii Domnului. I‑am cerut părin­telui cheia și am rămas singur în biserică, în fața icoanei Maicii Domnului. M‑am rugat:  „Te rog, trimite‑mă cât mai repede în Athos, ca să se închine și părintele X. la sfintele moaște.” Părintele X. trăiește și acum în obștea de la Va­to­ped și a fost unul dintre cei cinci ucenici apropiați ai pă­rintelui Teofil. Rugăciunea aceasta am făcut‑o într‑o seară de vineri. Joia următoare, ajungând să mă spovedesc, m-a în­trebat un cunoscut: „Vii cu mine și cu alt prieten în Sfântul Munte? Am un loc pentru tine în mașină.” „Când plecați?” „Sâmbătă.” „Cât stați?” „O săptămână.” „Cât mă costă trans­portul?” „Nimic.” Nu mi‑a venit să cred. Am simțit clar ajutorul Maicii Domnului. Când am ajuns cu racla la Mănăstirea Vatoped, pă­rintele X. s‑a închinat. Mă bucuram că reușisem să ajung cu racla acolo. După câteva zile, părintele mi‑a trimis ur­mă­torul mesaj: „Frate, bunicul nostru a făcut o minune. Când ai venit cu racla la mănăstire, aveam o problemă la co­loana vertebrală. După ce m‑am închinat, mi‑a trecut.”

Mesajul acesta m‑a bucurat mult. Mi‑am dat seama că, da, părintele Antonie este cu adevărat bunicul nostru du­hovnicesc. Și trebuie să dau mărturie despre sfințenia sa, despre viața și minunile sale. Așa cum trebuie să dau măr­turie și despre  viața și minunile părintelui Teofil, ucenicul și urmașul său duhovnicesc. (Merită amintit și faptul că, atunci când Cuviosul Antonie l-a văzut pentru prima dată pe Stelian Brașoveanu, că așa îl chema pe părintele Teofil înainte de a se călugări, i-a spus: „Ia dulama pe frăția ta, că frăția ta ești călugăr”[1]. A văzut de la început curăția sufle­teas­că a tânărului însetat de sfințenie…)

Închei, scriind că, deși ar fi fost frumos să spun că mă bucură faptul că i‑am fost ucenic părintelui Teofil, de fapt mă apasă faptul că am fost nevrednic de această cinste. Mă uit în viața mea și nu văd nici nevoința și nici ru­gă­ciu­nea pe care s-ar fi cuvenit trebuit să le am. Știu că pe părintele Teofil l‑a du­rut când i-am spus că am ales viața de familie (și de aceea, în ultima parte a vieții sale, legătura dintre noi s-a răcit oarecum. După tre­ce­rea sa la Domnul am mai avut alte ezitări, iarăși am vrut să mă călugăresc, dar în cele din urmă m‑am căsă­to­rit). Totuși, nu regret nicio clipă alegerea făcută. Nădăjduiesc însă că părintele Teofil veghează și acum asupra mea. Așa cum a vegheat și în timpul vieții sale pământești.

Și nădăjduiesc că, poate, și mormântul său de la Mănăs­ti­rea Cernica, la care s‑au făcut minuni, va deveni un cunoscut loc de pelerinaj…

Îi rog pe toți cei care l‑au cunoscut pe părin­tele Teo­fil Brașoveanu să îmi trimită mărturi­i­le lor despre el (pe adresa de e-mail danionvasile@ya­hoo.com), pentru a face o carte cât mai completă și mai folositoare despre el.

(Textul a fost scris ca anexă a ultimei ediții a cărții mele Jurnalul convertirii, Editura Areopag, 2020. Întrucât editorul grec mi-a cerut ca la ediția grecească – în curs de apariție – să apară și detalii despre părintele Teofil Brașoveanu, care îmi marcase viața în prima parte de după convertirea la Ortodoxie, mi-am asumat riscut de a scrie rândurile de mai sus. Sunt conștient de faptul că unii vor găsi motive să spună că exagerez etc. Fiecare să creadă ce vrea, eu am datoria de a da mărturie despre părintele căruia i-am fost nevrednic ucenic…)

---

[1] Gabriela îmi spunea de multe ori: „E un mare dar și o mare responsabilitate că părintele Teofil te-a ales să intri în această veche linie isihastă și să îi fii urmaș. Ai o mare responsabilitate pentru asta…”

[1] În cartea mea Acuzatul 1988 există un moment central, în care un părinte moare și fața sa se transfigurează. Acest lucru s‑a în­tâmplat, în realitate, cu părintele Teofil. Peste ani, văzând foto­gra­fiile de la moartea părintelui Iosif Vatopedinul, am regretat că nu făcusem și eu poze cu chipul din sicriu al părintelui Teofil (n.a.).

[1] Editura Platytera, București, 2008. Deși cartea nu conține măr­turiile ucenicilor apropiați, totuși are meritul de a fi prima lu­crare în care se vorbește despre părintele Teofil și minunile sale (n.a.).

[1] Idem, pp. 70‑71 (n.a.)

[1] Anul în care mii de călugări tineri au fost dați afară din mă­năs­tiri, din cauza presiunilor făcute asupra Sinodului Bisericii de autoritățile comuniste (n.a.).

[1] Florin Caragiu, idem, p. 5.

[1] Idem, p. 33.

[1] Idem, p. 51

[1] Idem, pp. 52‑53.

[1] Idem, p. 13.

[1] Idem, p. 11.

[1] Idem, pp. 20‑21.

[1] Idem, p. 28.

[1] Idem, pp. 79‑80.

[1] Cuvintele sunt luate din aceeași carte, între paranteze am notat numărul paginii (n.a.).

[1] Părintele Teofil mustra des păcatul avortului. Lucrul acesta mă apăsa în mod direct, pentru că una dintre partenerele mele de Tantra yoga rămăsese însărcinată și făcuse avort (deși pruncul i se arătase în vis și îi ceruse să nu îl omoare). Căderea respectivă nu a fost menționată în jurnal, pentru că m-am gândit că relatarea i-ar fi putut face rău femeii despre care e vorba. Dar, acum, după atâția ani, consider că trebuie să fac referire și la cel mai grav păcat al vieții mele… (n.a.)

[1] Mi se pare important faptul că și părintelui Antonie, ca și altor cu­vioși din secolul XX, Dumnezeu i-a descoperit căderea comu­nis­mului: „În peșteră, în anul 1952, părintele Antonie a avut o ve­de­nie cu steaua comunistă, în care i s-a spus: «În 1990 co­mu­niș­tii se bat cu Hristos, capitaliștii cu săracii, preoții cu protes­tan­ții»” (idem, p. 114). Așa a fost. După așa-zisa revoluție din 1989, în România comuniștii s-au luptat să rămână la putere, ascun­zân­du-se sub o mască mai democratică. În același timp, capita­liștii încercau să pună mâna pe felii cât mai groase din tot ce se putea cumpăra de la noi, pe un preț de nimic. Iar preoții erau nevoiți să facă față asaltului sectelor neoprotestante, care au împân­zit țara de la un capăt la altul (n.a.).

[1] Apărută la Editura Andreiana, Sibiu, 2015 (n.a.).

[1] P. 271. Cartea se încheie cu scrierea părintelui Antonie Muntea­nu Cuvinte folositoare, apărută pentru prima dată în anul 1937 la Tipografia Seminarului Monahal Cernica (n.a.).

[1] Puterea dragostei…, p. 113 (n.a.).