BUCURIILE CRĂCIUNULUI – Scrisoare către oamenii mari

Încep această scrisoare despre Crăciun mărtu­ri­sind ceea ce toţi creştinii adeveresc la prăznuirea Sfintelor Paşti: „Hristos a Înviat!”

Aceste cuvinte se spun primăvara, şi nu iarna; ştiu şi eu asta. Atunci, de ce răstorn ordinea firească a lucrurilor?

Stimaţi părinţi (aş vrea să vă spun „iubiţi părinţi”, dar, deoarece nu ne cunoaştem, folosesc o formulă mai sobră), vă scrie un fost profesor de religie. Vă scriu pentru că, în repetate rânduri, am simţit nevoia să vă vorbesc. Am fost profesor de religie la o şcoală generală, la o şcoală postliceală, şi am ţinut ore chiar şi la o grădiniţă creştină: am avut ocazia să cunosc un număr foarte mare de copii, de la trei până la peste douăzeci de ani, şi prin intermediul copiilor, mai mult sau mai puţin, i‑am cunoscut şi pe unii părinţi.

Încep scrisoarea despre Crăciun cu cuvintele care îmi sunt foarte dragi: „Hristos a Înviat!”. Şi cred că părinţii creştini înţeleg de ce, şi poate chiar îmi răspund în gândul lor: „Adevărat a Înviat!”

Lumea de astăzi fuge de Învierea lui Hristos. Lumea de astăzi, care stă sub semnul păcatului şi al apostaziei, vrea să păstreze din credinţa creştină numai un ambalaj superficial, care să dea impresia că lucrurile merg în direcţia bună. Încetul cu încetul, pe măsură ce tot ce e curat şi sfânt e izgonit din această lume, se va renunţa şi la acest ambalaj „de anticariat”.

E trist că Naşterea Domnului s‑a transformat din pricină a bucuriei de Crăciun în pretext al bucuriilor de Crăciun. Adică, sub masca unei sărbători duhovniceşti, oamenii îşi fac cele mai ciudate pofte, îşi împlinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul că mulţi comercianţi americani au renunţat să numească Crăciunul cu denumirea tradiţională, „Christmas”, numindu‑l mai nou „X‑mas”… E, pentru ei, mult mai potrivit numele de „X‑mas” decât numele de „Crăciun”. De Crăciun nu ar trebui să se facă petreceri destrăbălate. Şi totuşi se fac. De Crăciun nu ar trebui ca oamenii să mănânce peste măsură, şi totuşi o fac.

„Dar în zilele de Crăciun nu sunt plinele spitalele de oameni care au mâncat până li s‑a făcut rău, de creştini care de bucurie că s‑a terminat postul au mâncat mai mult decât mănâncă păgânii la praznicele lor?” Aceia nu sunt creştini decât cu numele. Aceia nu au postit decât de formă. Credinţa creştină nu ţine numai cât e postul. Cine e creştin, e creştin şi în posturi, şi în afara posturilor. E creştin tot timpul. Şi creştinul e cumpătat nu numai în post, ci tot timpul. Creştinul e de fapt într‑un post continuu, care ţine până la sfârşitul vieţii pământeşti. Aceasta nu în­seam­­nă că el nu ştie să se bucure de bunătăţile pe care le primeşte de la Dumnezeu. Ştie să se bucure, dar păstrează măsura în toate. Ştie să se bucure, şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ele. Dar nu se lasă robit de ele. Nu se lasă dominat de ele.

Creştinii pentru care sfârşitul postului înseam­nă începutul desfrâului nu sunt creştini. Da, sunt oameni care după ce au postit tot postul o ţin până la Bobotează numai în chefuri, numai în beţii. Dar aceşti oameni nu sunt creştini. Aceşti oameni sărbătoresc „X‑mas‑ul”.

În scrisoarea de faţă voi încerca să vă arăt cât de diferit este Crăciunul de „X‑mas”, şi să vă rog să îi învăţaţi pe copiii voştri să nu confunde cele două zile, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, se suprapun.

Cel mai simplu mod de a diferenţia cele două sărbători este stabilirea legăturii lor cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S‑a făcut om pentru mântuirea noastră. Şi, pentru a uşura această diferenţiere, vom porni de la faptul că Hristos, Pruncul din staulul Betleemului, este Acelaşi Hristos care a fost răstig­nit de oamenii pe care i‑a iubit, şi Acelaşi Hristos care a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând.

Acest adevăr nu este prea comod. Pe cât de simplu este să consideri Crăciunul ca evocare a naşterii unui prunc într‑un staul, prunc care a devenit un mare învăţător al omenirii, chiar cel mai mare învăţător, pe atât de greu este să recunoşti că Pruncul este Mântuitorul care a primit a Se răstigni pentru păcatele noastre, Mântuitorul care a Înviat pentru a ne pregăti nouă locaşuri cereşti.

Cei care vor să separe Pruncul născut de Fecioara Maria de Hristosul cel Înviat din morţi încearcă să ucidă şi Crăciunul. Se aseamănă lui Irod care, pentru a‑L ucide pe Mesia, a dat ordin să fie omorâţi cei paisprezece mii de prunci.

Cine se simte stânjenit auzind de Crăciun cuvintele: „Hristos a Înviat!” dovedeşte că sărbătoarea sa nu are nimic în comun cu Hristos.

Sunt conştient de faptul că ideile pe care le pun pe hârtie pot părea ridicole, că reprezintă un fir de praf pe balanţa care, la celălalt capăt, poartă tonele de reclame la casetofoane, aparate de epilat, excursii în străinătate, şi toate la un preţ redus: doar se apropie Crăciunul. Mass‑me­dia duce o luptă susţinută pentru a transforma omul într‑un robot care cumpără, într‑un animal care trăieşte numai la nivel de epidermă.

Nimeni nu poate contesta că, în vacarmul făcut de vânzătorii de daruri de Crăciun, glasul Bisericii de‑abia se mai face auzit. Unii dintre cei care vin să asculte slujba de Crăciun o fac numai pentru a‑şi face norma de duhovnicie pentru jumătate de an, pentru a lua o gură de aer duhovnicesc care să îi ţină până la Paşti. Şi chiar şi ei se lasă ademeniţi de mirosul puternic al mâncărurilor care îi aşteaptă şi de al parfumului suav al băuturilor care le vor veseli inimile.

În înfruntarea dintre Biserică şi mass‑media, înfruntare care atinge apogeul de Paşti şi de Cră­ciun, există un arbitru pe care mass‑media nu Îl poate recunoaşte, deşi uneori Îl invocă, dezinvoltă: e vorba de Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu e de partea Bisericii, Dumnezeu dă dreptate Bisericii. Şi aceasta nu dintr‑o preferinţă accidentală, ci pentru faptul că Biserica este Mireasa tainică a lui Hristos.

Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul Bisericii să fie acoperit. Mai precis, diavolul a înţeles că cea mai iscusită tactică pentru a lovi în Biserică nu este cea de a‑i acoperi glasul (aceasta ar fi generat o rezistenţă martirică), ci este cea de a include glasul Bisericii în corul unei bucurii generale: înaintea emisiunilor de divertisment, televiziunea trans­­mite secvenţe emoţionante de la slujba ţinută la cine ştie ce mare catedrală, iar colindele sunt prezente pe majoritatea posturilor de televiziune.

S‑a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică hip‑hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cântă despre Naşterea Domnului cu aceeaşi evlavie cu care cântă despre ultima iubire de la mare. Dar colindele lor nu au nimic din curăţia colindelor adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde.

Stimaţi părinţi, nu vă scriu pentru a vă face un rechizitoriu al deformării prăznuirii Crăciunului. Nu urmăresc decât să punctez câteva din caracteristicile sale. Vă scriu pentru a vă ruga să îi ajutaţi pe copiii voştri să trăiască un Crăciun adevărat.

Şi asta vă stă în putinţă să le oferiţi, oricât aţi fi de săraci sau de bogaţi. Mă adresez vouă, oamenilor mari, ca şi cum aş fi un prieten al copiilor. Sunt şi eu un om mare. Sunt căsătorit, am trei copii, şi ar trebui să nu mă simt foarte preocupat de problemele copiilor voştri. Nu am nicio vină că am fost profesor de religie. Această poziţie mă obligă să mă rog şi pentru copiii cărora le-am predat, şi pentru toţi copiii din lume. Nu prin altceva decât prin faptul că, iubind copiii, simt nevoia să îi ajut din ce în ce mai mult.

Vă scriu această scrisoare pentru a vă implora: nu le răpiţi copiilor Crăciunul! Cu aceeaşi insistenţă cu care comercianţii vă trag de mâneca hainei pentru a cumpăra două ciocolate la preţ de una, sau cinci pachete de curmale la preţ de două, eu vă trag de mâneca sufletului: nu le răpiţi copiilor Crăciunul!

Nu aveţi dreptul să le răpiţi copiilor Crăciunul, aşa cum nu aveţi dreptul să le răpiţi copilăria.

Poate că rândurile mele par alarmiste, poate că nu înţelegeţi de ce vă cer să nu le răpiţi copiilor Crăciunul: pentru că mulţi dintre părinţii copiilor cărora le‑am fost profesor au făcut aceasta. Cum? Foarte simplu: încurajându‑i pe copii să înţeleagă prin Crăciun o sărbătoare a plăcerilor, a prăjiturilor şi a distracţiilor, o sărbătoare în care totul este permis şi nimic nu este refuzat.

Copiii sunt învăţaţi să aştepte Crăciunul nu pentru a se bucura de Naşterea Domnului, ci pentru a se bucura de cine ştie ce maşinuţă sau roboţel, dacă sunt băieţi, sau de cine ştie ce păpuşă, dacă sunt fete.

Totuşi, ce vină au părinţii care au crescut în comunism, şi care nu au avut parte decât de Crăciunuri din care a lipsit Dumnezeu? Cum ar putea ei să îşi înveţe copiii să cunoască o bucurie pe care ei înşişi nu au cunoscut‑o?

Iată o întrebare care pare dificilă. Dar nu e chiar atât de dificilă pe cât pare. Părinţii care au crescut departe de Biserică, părinţii care au crescut aşteptându‑l iarna pe Moş Gerilă, ar trebui să fie foarte sinceri cu ei înşişi şi să recunoască faptul că vieţile lor au fost triste.

Oamenii nu vor să recunoască acest adevăr, că departe de Biserică nu există împlinire, dar aceasta este realitatea. Viaţa oamenilor mari este o viaţă foarte diferită de a copiilor: pentru copii viaţa este pli­nă de speranţă, este plină de promisiuni. Pe mă­su­ră ce trece timpul, această perspectivă se metamor­fo­zează dintr‑o imagine de primăvară într‑o imagine de toamnă. Viaţa nu este aşa cum vrem noi. Viaţa este dură, viaţa este plină de greutăţi. Nu neapărat financiare – bogaţii nu au probleme materiale, dar sufleteşte nu sunt deloc mai împliniţi decât săracii.

Unii părinţi vor să îşi pregătească odraslele pentru supravieţuirea în jungla contemporană, crescându‑i după principiul „homo homini lupus” – „omul pentru om (e) lup”. Copiii se maturizează foarte repede, cresc purtând în sufletele lor duritatea, şi ajung fiare sălbatice.

Alţi părinţi încearcă să îşi crească copiii într‑un răsfăţ maxim, confundând datoria de părinţi cu obligaţia de a transforma copilăria fiilor lor în vârsta tuturor capriciilor. „Viaţa le va fi plină de greutăţi, măcar să cunoască acum bucuria dorinţei împlinite.” Dar acest răsfăţ nu le prinde bine copiilor. Acest răsfăţ le distruge sufletele, şi îi învaţă că binele este acelaşi lucru cu împlinirea voinţei proprii. Copiii care aşteaptă Crăciunul doar pentru a‑şi mări colec­ţia de jucării, sau doar pentru a‑şi mări „colecţia” de vizite în parcul de distracţii, vor creşte fără a avea cunoaşte bucuria Crăciunului.

Ce este bucuria Crăciunului? Este bucuria că Hristos S‑a născut pentru mântuirea noastră. Că Fiul lui Dumnezeu S‑a întrupat pentru ca oamenii să cunoască Viaţa cea adevărată, Viaţa binecuvântată de Dumnezeu.

Este uşor să spunem vorbe mari, fără acoperire. Este uşor să negăm bucuriile lumii acesteia fără a pune ceva în loc. Nu rareori întâlnim „cerberi” creştini care contestă tot ce ţine de prezent, tot ce ţine de lumea în care trăim, şi care au sufletele mai pustii decât ale celor pe care îi ameninţă cu înfricoşătoare chinuri ale veacului viitor. Aceşti falşi profeţi contemporani fac rău Bisericii, pentru că prezintă credinţa creştină ca pe o utopie, ca pe o filosofie care încearcă să răstoarne celelalte sisteme de gândire numai pentru a‑şi afirma o superioritate pe care nu este în stare să o demonstreze.

Vom face încă două‑trei observaţii despre trăsăturile acestor profeţi de ocazie tocmai pentru că ei, sau mai bine zis înaintaşii lor, sunt în mare măsu­­ră vinovaţi de declinul spiritual al lumii în care trăim. Aceşti „creştini aleşi” nu înţeleg că Hristos a venit în lume pentru a modela vieţi, pentru a le arăta oamenilor calea spre cer şi pentru a‑i ajuta să mear­gă pe această cale: ei vor ca toată lumea să ţină cont de sfaturile lor, şi, confundând aceste sfaturi izvorâte mai mult din propria înţelepciune decât din Evanghelie (chiar dacă sunt îmbrăcate în poleială evanghelică) cu înţelepciunea supremă, încearcă să fie inchizitori care convertesc cu sabia cuvântului o lume apostată.

Ei vorbesc despre bucuria pe care o aduce Hristos, dar nu cunosc această bucurie. Ei vorbesc despre pacea pe care o dăruieşte Hristos, dar sunt plini de tulburare. Ei vorbesc despre iubirea vrăjmaşilor, dar se mânie pe oricine nu vrea să le acorde o importanţă deosebită. Cuvintele lor sunt lipsite de putere. Cuvintele lor nu conving. Ei nu fac altceva decât să nască în minţile celorlalţi teama de credinţa creştină: „A fi creştin înseamnă: unu ‑ să nu faci asta; doi ‑ să nu faci nici asta şi nici asta; …” şi tot aşa până când lista faptelor interzise depăşeşte imaginaţia unui om normal. Dacă i‑am ruga pe aceşti profeţi să ne spună părerea lor despre cum trebuie petrecut Crăciunul, nu ar trebui să ne mire dacă ne‑ar înmâna o broşură plină de fraze lungi şi plictisitoare, care ar începe fiecare cu cuvintele „Nu cumva…” sau „Nu trebuie să…”.

Aceşti „aleşi” reduc credinţa creştină la un „Nu…” înalt de doi metri şi jumătate, care îi depă­şeş­te pe toţi. Dar credinţa creştină este viaţă. Şi viaţa nu se poate reduce la interdicţii. Viaţa nu se poate reduce la nimic altceva, viaţa nu se poate ciunti sau deforma. Viaţa este viaţă. Viaţa creştină este să Îl iubeşti pe Dumnezeu, gustând încă de pe pământ bucuriile veşniciei, şi să îţi iubeşti aproapele, pregustând comuniunea cu toţi îngerii şi sfinţii. Viaţa creştină începe cu un „Da…” mare, cu un „Da…” pe care Dumnezeu l‑a rostit atunci când, din multa Sa dragoste, l‑a creat pe om.

Atunci când vorbim despre bucuria Crăciunu­lui, oricât de mult s‑ar îndepărta oamenii zilelor noastre de trăirea duhovnicească a acestui praznic, nu ar trebui să pornim de la „Nu” ‑uri. Chiar dacă omul este iubitor de patimi, chiar dacă omul îşi doreşte raiul numai prin vorbe şi prin fapte arată contrariul.

Scurta mea scrisoare vrea să vă ceară un singur lucru: lăsaţi‑i pe copii să se bucure de Sărbă­toarea Naşterii Domnului. Şi dacă apare şi un „nu”, adică rugămintea de a nu le fi furată această bucurie, motivul este că prea mulţi părinţi le pregătesc copiilor un Crăciun din care nu lipseşte decât Hristos.

Nu îmi doresc să mă asemăn „creştinilor aleşi” despre care am scris puţin mai sus, şi nu am de gând să fac un rechizitoriu al neopăgânismelor promovate de mass‑media cu ocazia sărbătorii creştine. Nu pentru că îmi e teamă că voi fi ironizat (sunt situaţii când ironia celorlalţi dovedeşte doar faptul că spusele tale îi zgârie). Ci pentru că vreau doar ca dragostea părinţilor să fie mai tare decât această lume care încearcă să dezbine tot ce e frumos.

Ştim în ce lume plină de minciuni, plină de compromisuri şi de greutăţi creştem noi. Tot în ea vor creşte şi copiii noştri. „Nu suntem îngeri, şi nici copiii noştri nu sunt.” E adevărat, dar la fel de adevărat este şi faptul că nimic în lumea aceasta nu poate împlini sufletele decât Dumnezeu. Şi nu avem dreptul de a‑i lipsi pe copiii noştri de cunoaşterea Lui. Dacă ei vor simţi dragostea dum­ne­zeiască, dacă ei vor înţelege Taina Pruncului născut în staulul Betleemului, atunci în inimile lor se va aprinde un foc care va arde toate gunoaiele pe care lumea aceasta încearcă să le îngrămădească: focul credinţei.

Copiii au nevoie de Crăciun. Şi noi avem nevoie. Cu toţi avem nevoie de împlinire.

Să fim sinceri cu noi înşine: putem să ne minţim soţii sau soţiile, putem să ne minţim prietenii sau rudele, dar pe noi nu putem să ne minţim (dacă am ajuns să ne minţim şi pe noi, nu mai suntem oameni, ci suntem roboţi a căror libertate „programată” nu înseamnă alegerea între bine şi rău, ci alegerea între diferitele forme ale răului).

Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă stearpă. Şi, dacă noi, din cauza patimilor noastre, nu vrem să cu­noaştem această viaţă, cel puţin să nu le răpim co­pi­ilor noştri posibilitatea de a o cunoaşte. Să nu le trans­formăm Crăciunul într‑o sărbătoare a cadourilor.

„Şi atunci, să renunţăm la cadouri?”

Nu, nu asta e soluţia. Soluţia este de a le da cadourilor atenţia cuvenită, fără ca această atenţie să gonească importanţa prăznuirii Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Peste câţiva ani de zile, maşinuţele şi păpuşile de astăzi nu îi vor ajuta să reziste în jungla înconjurătoare. Da, copiii noştri au nevoie de jucării (dar de jucării care să le dezvolte capacitatea psiho‑mo­­torie, nu să le spele creierul cum fac majoritatea jocurilor pe calculator). Dar, mai mult decât de jucării, au nevoie să cunoască mila lui Dumnezeu. Şi, cunoscând dragostea lui Dumnezeu, vor şti şi să se bucure de cadourile primite, şi vor şti şi să aprecieze eforturile făcute de părinţi pentru a le procura aceste cadouri.

Există părinţi bogaţi care risipesc banii pe toate prostiile, şi care consideră că, dacă şi‑au îngropat copiii în teancuri de jucării, aceştia nu vor mai avea nevoie nici de prieteni, nici de dragoste, nici de Dumnezeu.

Îndrăznesc să le spun că nu îşi cunosc copiii. Am rămas foarte mirat când unul dintre copiii ai cărui părinţi sunt printre cei mai înstăriţi din grădi­niţă mi‑a spus: „Ce bine că vin la grădiniţă… Acasă mă simt ca într‑o închisoare, numai jucării, numai jocuri pe calculator. Aici am prieteni, am cu cine să mă joc…” Şi peste câteva minute a continuat: „Ce mult îmi place când ne vorbiţi despre Dumnezeu. Simt linişte în suflet.” Îmi părea foarte bine că astfel de vorbe izvorau din mintea lui. Citisem şi auzisem multe despre modul în care este sufocată copilăria astăzi, despre influenţa nefastă a jocurilor pe calculator sau despre modul în care patima iubirii de sine îi strică pe copii. Dar vocea sinceră a băiatului de la grădiniţă (care cu altă ocazie m‑a rugat să îl duc la biserică, să vadă şi el o slujbă, că părinţii nu l‑au dus niciodată) mi‑a confirmat că cele citite şi auzite sunt reale.

Chiar dacă unii părinţi nu vor să înţeleagă, copiii au nevoie de Dumnezeu. Câtă vreme am predat religia la o grădiniţă am simţit din ce în ce mai clar acest lucru.

Părinţilor care sunt săraci, care nu pot să le ofere copiilor darurile pe care aceştia şi le doresc de Crăciun, le spun că, dacă îi vor creşte în dreapta credinţă, peste câţiva ani se vor bucura clipă de clipă de ei: bucuria Crăciunului, ca şi bucuria Sfintelor Paşti, nu va lipsi din casele lor: pentru că, prin vieţile lor, creştinii sunt dovezi vii ale Învierii lui Hristos. Peste ani, copiii lor vor păstra o curăţie sufletească pe care bogaţii necredincioşi nu o vor putea procura copiilor lor nici cu saci de bani.

Sunt părinte, am copii, şi poate că nu voi fi în stare să le ofer un Crăciun aşa cum cred că ar trebui să aibă. Spovediţi şi împărtăşiţi vor fi (şi mi‑aş dori să ştiu că se vor putea împărtăşi şi când vor ajunge la vârsta liceului), daruri vor primi. Dar asta nu este de ajuns. S‑ar putea ca priceperea mea şi a soţiei mele să nu dea rezultate bune. Dar eu nu încerc să vă conving să vă creşteţi copiii cum mi‑i cresc eu. De aceea, nici nu vă dau prea multe sfaturi. Nădăjduiesc că, dacă veţi înţelege câtă nevoie au nevoie copiii voştri de bucuria Crăciunului, Îl veţi ruga pe Dumnezeu să vă lumineze cum să îi ajutaţi să simtă această bucurie.

Un singur lucru vă mai spun: mi‑aş dori ca, văzând voi bucuria Crăciunului pe feţele lor, să vă daţi seama că şi voi puteţi fi părtaşi acestei bucurii. Îmi doresc să fiţi geloşi pe bucuria copiilor voştri şi să vă doriţi să trăiţi (sau să retrăiţi) această bucurie. Se apropie praznicul. Veniţi cu inimile deschise. Spovediţi‑vă şi, dacă primiţi dezlegare pentru aceasta, împărtăşiţi‑vă cu Sfintele Taine. Primiţi‑L pe Hristos în inimile voastre. Acum nu mai vin magii cu daruri la Hristos, ci Hristos vine la magii care au plecat din diferite părţi ale lumii păcatului, ca să Se dăruiască fiecăruia dintre ei în întregime: Hristos bate la uşa inimilor voastre. Deschideţi‑I.

„Deschide uşa, creştine…”

(am scris acest text pentru volumul „Bucuria Crăciunului”, apărută la Editura Sfântul Nectarie, 2002, autori Danion Vasile și Valentin Gogescu…)