Danion Vasile – De ce am ales Ortodoxia

Întâlnirea noastră are loc întrucât simt nevoia să dau mărturie despre felul în care Hristos vrea să îi cheme la El pe cei care au fost înșelați de diferite reli­gii sau practici spirituale neortodoxe. Tema De la zei­ța morții la Împăratul Vieții se datorează fap­tu­lui că am fost un în­chi­nă­tor al lui Kali, Zeița morții, și am ajuns să cred în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, așa cum Îl mărturisește Biserica Ortodoxă.

Spun încă de la început că faptele pe ca­re le voi re­lata vor părea unora drept ne­verosimile. Îi înțeleg pe sceptici și nu caut să îi conving. Cuvintele mele li se vor pă­rea acestora ca o poveste, ca un science‑fic­tion ortodox. Cred însă că se vor găsi și suflete care să înțeleagă că tot ceea ce vă voi spune au fost întâm­plări pe ca­re le‑am trăit. Acum, la mai mult de cinci­sprezece ani de la convertirea mea la Ortodoxie, mi se pare că m‑am născut și am crescut doar în Bise­ri­că. Îmi e din ce în ce mai greu să îmi amintesc de prac­­ti­ci­le yoga și de puterile paranormale pe ca­re le‑am avut înainte, ca și de desfrâul se­xual tantric în care am trăit… Sunt ani de zile de când scriu și vor­besc împo­tri­va practicilor yoga, a ocul­tis­mu­lui și a ce­lorlalte ra­mificații ale Miș­că­rii New Age. De ce o fac? Pentru că știu că în brațele acestor rătăciri sunt milioane și zeci de milioane de suflete care au nevoie de adevărul lui Hristos. Pentru că știu cât de greu es­te să mergi pe un drum spi­ri­tu­al la capătul căruia, în locul lui Dum­ne­zeu, te așteaptă diavolul. E o lipsă de smerenie să vorbești des­pre faptele tale, știu. Numai că eu nu vă voi vorbi acum despre faptele mele bu­ne, vă voi vorbi despre faptele mele rele și des­pre modul în care Hris­tos a venit în via­ța mea și m‑a adus la lu­mina ade­vă­rului…

M‑am născut în anul 1974, pe 15 august, de Ador­mirea Maicii Domnului. În copilărie am crescut departe de Bi­se­ri­că. Deși fusesem botezat de mic, ca ma­­­jo­ri­tatea copiilor din România, pe vremea re­gimu­lui comunist mulți oameni, chiar din­tre cei care cre­deau în Dumnezeu, nu mer­geau la biserică și nici nu le ofereau co­piilor o educație religioasă.

Îmi aduc aminte cum, mic fiind, in­trând într‑o biserică catolică, am văzut pe pe­reți imagini din păti­mi­rea lui Hristos. Noap­tea am visat cum Îl duceau pe Hris­tos spre Golgota și cum El a căzut sub po­va­ra cru­­cii. Și, în vis, eu am vrut să ridic cru­cea Lui… Visul m‑a marcat, dar nu a în­semnat o angajare pe calea creș­tină. Mă a­trăgea în mod deosebit un crucifix des­pre care mi se spunea că fusese adus de stră­bunicii mei din Grecia și că era de la Mun­tele Athos. Vă­zân­du‑L pe Hristos răs­tignit, mă impresiona suferința Lui, dar nu mă gândeam să duc o viață creș­ti­nă.

Încă de la treisprezece ani, la in­sis­ten­țele tatălui meu, am început viața se­xu­ală. Tata îmi tot repeta că nu sunt vred­nic de numele lui dacă stau cuminte. Așa că nu am stat… Îmi amintesc și acum cum stă­team ore întregi, zi de zi, să conving o fa­tă să se culce cu mine. Acum douăzeci de ani copiii duceau o viață mult mai cu­ra­tă decât cei de azi și era mult mai greu să convingi pe cineva să păcătuiască.

Chiar înainte să împlinesc pai­spre­ze­ce ani ma­ma mea s‑a sinucis, arun­cân­du‑se de la etaj. A căzut la mai puțin de doi metri de sora mea – care avea doi­spre­ze­ce ani – care a suferit un șoc puternic. Moar­tea mamei m‑a făcut să caut răs­puns la în­tre­ba­rea: „Ce se întâmplă cu o­mul după moarte?” Încer­ca­sem să practic yo­ga și înainte de acest trist eve­ni­ment, dar după el m‑am apucat cu mai multă se­ri­o­zi­tate. Tata îmi aducea acasă cărți de yo­ga și de filo­so­fie orien­tală. Am încercat să îmi opresc bătăile inimii, dar nu am re­u­șit. Am încercat să fac călătorii astrale, să ies din trup, dar fără mari rezultate. In­ventasem o nouă metodă de spiritism, fă­ră să îmi dau seama că, în loc să vorbesc cu mama sau cu alte spirite, vor­beam cu dra­cii. Dar singur nu mă descurcam: a­veam nevoie de un guru.

Momentul care mi‑a îndreptat toată a­tenția spre căutările spirituale a fost ur­mă­torul: am fost în vi­zită la o fată, mult mai mare decât mine, care avea ca­pacități pa­ranormale. Multă vreme ghicise în cărți cu o precizie extraordinară. Și asta până când a în­ce­put să viseze biserici dărâmate și să audă o voce care o întreba: „Dum­ne­zeu sau diavolul?” Dar nici când se lăsase de ghicit nu pornise pe drumul Bisericii. Vor­bind cu această fată, la un mo­ment dat am spus o min­ciună neim­por­tan­tă. Dar, în acea clipă, am simțit cum o pu­tere fizică iese din ea și mă împinge… Îmi venea să sar de la etaj, pentru a scăpa de presiunea aceea nevăzută. Fata a ple­cat în altă cameră și m‑am liniștit. Când s‑a întors, i‑am spus că o mințisem și mi‑a explicat că din cauza minciunii mi se în­tâmplase totul. I‑am zis că vreau să de­vin și eu puternic cum e ea și atunci mi‑a su­gerat să mă apuc de yoga. M‑a tri­mis la cur­surile lui Gregorian Bivolaru, cel mai re­nu­mit și mai controversat guru din Ro­mâ­nia zilelor noas­tre… În 2004, acesta a fost pus de au­to­ri­tă­țile ro­mâ­ne sub urmărire generală, fiind acuzat de „trafic de per­soane și in­frac­țiuni asociate crimei organizate”. În 2005 a părăsit ilegal țara și a cerut azil po­litic în Sue­dia, unde Curtea Supremă din Stockholm a consi­de­rat că gurul e pri­go­nit exclusiv din motive religi­oa­se și a re­fuzat să îl extrădeze. Acum, după ce l‑am cu­nos­cut și după ce am cunoscut și mo­dul în care sub­ju­ga sufletele, îl asemăn lui Jim Jones, care și‑a pus câteva sute de dis­cipoli să se sinucidă în Guyana, în anul 1978. Bivolaru nu a pus pe nimeni să se si­nu­ci­dă, cel puțin nu până acum. Eu m‑aș fi sinucis, dacă gurul mi‑ar fi cerut asta, și aș fi făcut‑o fără să stau pe gân­duri, fiind convins că sinuciderea ar fi spre folosul meu spiritual.

În anul 1990, când m‑am apucat de yo­ga cu Bi­volaru, trecuse mai puțin de un an de când regimul dictatorial al lui Ceau­șes­cu căzuse și românii obți­nu­seră liber­ta­tea religioasă. Ceaușescu prigonise pu­ter­nic Biserica și toate grupările spiri­tu­a­le. De aceea, cei care fuseseră închiși pe vre­mea dictatorului se bu­cu­rau de o fai­mă deosebită. Gregorian Bivolaru fusese în­chis în anul 1977, fiind acuzat de răs­pân­direa de ma­teriale pornografice. Dar dis­cipolii lui susțineau că de fapt cauza era promovarea practicilor yoga, iar a­cu­­­za­țiile de pornografie ar fi fost doar un pre­text. Apă­rarea era plauzibilă, câtă vre­me mulți preoți fu­se­seră închiși de re­gi­mul comunist sub acuzația unor pretinse apar­tenențe la o grupare învinuită de ori­en­ta­re nazistă…

La începutul clasei a zecea am în­ce­put cursurile de yoga… Primeam orice ni se spunea ca fiind Ade­vă­rul… Credeam că Bi­volaru e un mare spirit, poate chiar no­ul Mesia. Ni se spunea că, așa cum Hris­tos a fost maestrul Erei spirituale a Peș­ti­lor, așa Era Vărsă­to­rului, Noua Eră, avea un Mesia care trebuia să vină pentru a du­ce lumea pe culmile sfințeniei…

Au circulat în România anumite pro­feții sec­tan­te în care scria că Bu­cu­reș­tiul va fi Noul Ierusalim, iar România cen­trul spiritual al planetei. Credeam a­ceas­ta, gândindu‑mă la cât de importante sunt tehni­cile de meditație pe care le pro­mo­va Bivolaru. Cre­deam că el cunoaște cea mai scurtă cale spre eli­be­ra­re, spre ie­și­rea din ciclul reîncarnărilor. Bivolaru pro­po­văduia credința în reîncarnare, ca toți maeștrii New Age. Și spunea că Tan­tra Yoga e cea mai efici­en­tă cale de de­să­vâr­șire. Ce e Tantra Yoga? E Yoga se­xu­­a­lă… Prin concentrare, yoghinii afirmă că trans­mu­­tă energiile sexuale în energii spi­rituale. Și, făcând sex, nu o fac pentru plă­ceri de moment – în Tantra Yoga or­gas­mul e considerat doar o pierdere de e­ner­gie, iar actul sexual fără orgasm e un mij­loc de spo­ri­re spirituală.

Elev fiind, mă bucura faptul că la cur­surile de yoga veneau foarte mulți stu­denți și intelectuali. Pen­tru mine era o do­vadă în plus că mă aflu pe drumul cel bun. Acum, după atâția ani, spun că unii ve­neau acolo doar pentru sex… E mai sim­plu să te apuci de yo­ga și să ai câte par­tenere vrei, decât să dai banii la bor­de­luri. Totuși, pe vremea aceea nu ve­deam lucru­ri­le așa… Bivolaru era considerat Marele Ma­es­tru… De exem­plu, ne‑a învățat o teh­ni­că pe care, dacă o prac­ticam vreme de pa­tru luni, puteam zbura prin aer… Deși nu că­u­tam puteri paranormale, nu era de mi­rare că unii le dobândeau. Un tânăr a­jun­sese să zboare de la sol, unde stătea în po­ziție de meditație, până a­proape de ta­van și putea pune obiecte pe du­lap. Alții do­bândiseră alte puteri paranormale, „sid­his‑uri”… După o serie de exerciții yo­ghi­ne, am simțit cum mă făcusem mare cât camera… Adică pereții îmi apăsau câm­pul energetic. Nu aveam de unde să știu că totul era doar senzație indusă de dia­vol…

Foarte rar am avut totuși senzația pre­zenței dia­volului… La ședințele de me­di­tație, ni se punea o mu­zică ambientală, foar­te plăcută. La un moment dat, ni s‑a pus o muzică efectiv hidoasă, parcă venită din iad… O muzică pe lângă care rock‑ul pa­re bebeluș… M‑a șocat, pe moment, dar am considerat că nu eram eu destul de a­van­sat pentru a ști să mă folosesc de ea… Altă dată, am făcut o meditație în fața o­glin­zii. La lumina lumânării, voiam să îmi văd aura… Mă pre­găteam pentru o me­ditație pe care voiam să o fac în ci­mi­ti­rul evreiesc, care era aproape de mine… Dar nu a mai fost nevoie să ajung în ci­mi­tir. Meditând, am simțit brusc o prezență de­monică lângă mine. Chiar dacă nu am vă­zut‑o, am simțit‑o clar de tot și m‑am speriat. Oricum, cel mai intens contact cu dia­volul l‑am avut în urma inițierii mele în Tantra Yoga. Chiar dacă atunci am cre­zut că am avut o revelație, un moment de con­tact cu Absolutul, devenind creștin am în­țeles că revelația mea fusese de origine de­mo­ni­că. Iată cum a fost…

Stăteam cu o fată pe plajă, între yo­ghini. Stând pe nisip în poziție de me­di­ta­ție, față în față, ne‑am a­tins doar palmele și vârfurile genunchilor… Și în cli­pa aceea am uitat, pur și simplu, că sunt om. Sim­țeam Universul ca pe o ființă care are șap­te centri de forță și simțeam cum cei șap­te centri de forță ai mei erau conectați la energia universului. Nu mi‑am dat sea­ma cât a durat starea de extaz, dar când mi‑am revenit m‑am gândit: „Ce rost are să merg eu pe calea pos­tu­ri­lor aspre când, prac­ticând Tantra Yoga, avan­sez mult mai ușor?” Așa că m‑am decis să practic Tan­tra Yoga…

Deși mă apucasem de yoga și ca să scap de mur­dă­ria sufletească pe care mi‑o lă­saseră în suflet pă­ca­tele sexuale, am re­în­ceput să fac sex… Numai că de data a­ceas­ta eram convins că ceea ce fac era bi­ne. În fiecare seară spuneam de trei ori Ta­tăl nostru, ru­gân­du‑L pe Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce greșisem și să îmi dea putere să fac numai binele. Și nici nu îmi trecea prin cap că prin sex păcătuiam. Cre­deam că, da­că am renunțat să am or­gasm, totul e curat… Și eram atât de con­vins că Tantra Yoga e bună, încât voiam ca maestrul să se culce și cu sora mea, care era fecioară și avea cam 15 ani. În­tr‑o perioadă, maestrul se culca în fiecare săp­tămână și cu prietena mea. Ea îmi po­ves­tea că uneori erau și alte fete care stă­teau la coadă în fața camerei maestrului, pen­tru a aștepta partida de Tantra Yoga…

Nu vreau să se înțeleagă că yoga de­ve­nise pen­tru mine un mijloc de dis­trac­ție… Țineam posturi foar­te aspre și vo­iam să renunț definitiv la mâncare. Adică să trăiesc fără să mai mănânc deloc, ni­mic…

Am început prin a nu mânca nimic o zi, două, trei… Am reușit să țin o săp­tă­mâ­nă post, doar cu a­pă… Și aveam mai pu­țin de optsprezece ani, organis­mul meu era în creștere. Greu mi‑a fost când am ți­nut apoi un post total, am stat o săp­tă­mâ­nă fără apă sau hrană de orice fel. M‑am hră­nit doar cu aer și cu energie de la dia­vol în Săptămâna Patimilor, în anul 1992. Și m‑am întrebat, la începutul postului, la ci­ne să cer ajutorul dacă voi simți că nu mai rezist, lui Bi­volaru sau lui Hristos? Și am zis că Îi voi cere aju­torul lui Hristos, iar dacă Hristos nu mă va ajuta, voi apela la puterea gurului Bivolaru.

Aveam mare încredere în puterile gu­rului. Ni se vorbise de o formă specială de yoga, Guru Yoga, în ca­re discipolul fa­ce o ascultare oarbă de maestrul lui. Și ni se spusese o poveste, pe care o crezusem ade­vă­rată, cu un om care s‑a aruncat în pră­pastie pentru că un maestru nu a vrut să îl primească ucenic. Maestrul i‑a pus mâi­nile și picioarele la loc și apoi l‑a în­vi­at… Astfel de povești mă făceau să am în­cre­dere totală în maestrul meu. Am avut chiar o viziune demonică, în care am vă­zut universul plin milioane de celule și în fi­e­care din ele maestrul meu stătea în pos­tura de lo­tus. Eu inspiram aceste ce­lu­le, iar când le expiram, maestrul rămânea în mine… O prietenă de‑a mea, pe care o a­du­se­sem să va­dă o conferință a lui Bivolaru, mi‑a spus uimită cum a văzut raze de lu­mină care ie­șeau din el… Având eu atât de mare încredere în pu­terea lui, mă gândesc și acum că numai Dum­nezeu mi‑a pus în minte să aleg să țin postul acela aspru cu ajutorul lui Hris­tos…

În acea săptămână de post total am ci­tit pentru prima oară din Filocalii. Nu îmi dădeam seama că me­­ditațiile cu Shiva sau cu Milarepa pe care le fă­ceam nu a­veau nimic în comun cu spiritualitatea fi­lo­calică… Am avut un moment de slă­bi­ciu­ne, când am simțit că înnebunesc din ca­u­za postului, dar I‑am ce­rut ajutorul lui Hris­tos și momentul critic a fost de­pă­șit. Yo­ghin fiind, nu mă lepădasem conștient de Hri­s­tos. Mai mult, maestrul ne punea să facem medi­tații în fiecare săptămână cu conștiința christică… Eu, stând în fața cru­cifixului, mă rugam: „Doamne, am pri­mit în copilărie botezul cu apă, și nu mi‑a aju­tat la nimic. Botează‑mă Tu cu foc…” Și credeam că Hristos mă va ajuta să sporesc pe calea yoghină…

În Vinerea Patimilor am prins ră­să­ri­tul soarelui într‑un parc, meditând în fa­ța unui crucifix mare de piatră… Chiar da­că în noaptea de Paști nu m‑am dus la bi­serică, preferând să meditez acasă, le­gă­tura mea cu Hristos a devenit mult mai pu­ternică după acel post.

Dar această legătură nu mă rupea de zeitățile hin­duse. Îmi plăcea să medi­tez cu Kali, una din pute­rile cosmice, ze­ița națională a Tibetului, care este re­pre­zen­tată cu un șir de cranii la gât, cu un cu­țit în mâ­nă, cu un cap de om în cealaltă și cu limba plină de sânge. Despre ea se spu­ne că este înfricoșătoare pentru cei ca­re nu o cunosc, dar este apropiată de cei ca­re o cinstesc. Mă rugam ei: „O, Kali, fă‑mă al tău. Fă dragoste cu mine. Intră în mine și primește‑mă în tine. Vreau să fiu una cu tine. Dă‑mi puterea de a bi­rui moar­tea, dă‑mi puterea de a stăpâni tim­pul. Fă‑mă al tău”. Am simțit‑o pe Kali ca pe o femeie uri­a­șă, cu puteri copleșitoare. Mă simțeam legat de Kali, dar mă sim­țeam legat, în același timp, și de Hristos.

De aceea, am fost surprins când, du­pă o ședință de yoga, întrebându‑l pe Bi­volaru ce legătură există între Hristos și pu­terile cosmice – i se puneau maes­tru­lui în­trebări pe bilețele – el a răspuns: „Ce le­gă­tură? Nu există nicio legătură…” Dacă mi‑ar fi spus că Hristos e o conștiință ma­re care are grijă de pla­ne­ta noastră, în timp ce Kali e una din ființele care men­­țin uni­versul în existență, și că Hristos e mic pe lân­gă Kali, dar că se cunosc între ei, aș fi crezut. Dar să mi se spună că nu există nicio legătură, ca și cum ar exista două a­de­văruri paralele, fără nicio legătură între ele, nu puteam să accept. A fost prima oa­ră când am pus serios la îndoială în­țe­lep­ciu­nea maes­tru­lui meu. Tot atunci l‑am în­trebat care cale yoghină este mai înaltă, cea a ascezei duse la limită sau a tan­tri­ci­lor, care trăiesc o viață sexuală foarte ac­ti­vă. Și, înainte ca el să răspundă că fie­ca­re să meargă pe ca­lea care i se potrivește, pri­mul răspuns a fost un ho­hot de râs al mul­tora din sală, care ironizau până și i­deea de asceză sexuală… Râsul lor, ca și răs­punsul ma­estrului, m‑a făcut să vreau să găsesc adevărul în altă parte…

O auzisem cu puțin timp înainte pe Swami Shi­va­murti, o maestră inițiată în In­dia, discipola lui Swami Satyananda. Swami Shivamurti a fost trimisă încă din anii 1978 în Kalamata pentru a aduce Gre­ciei învățătura yoghină. În 1984 a fost în­ființat „ash­ra­mul”, mănăstirea yoghină, de lângă Atena, de la Pa­ia­nia. M‑am în­tâl­nit cu ea într‑o casă particulară, unde sta­bilise o întâlnire cu un număr restrâns de yoghini. Am întrebat‑o dacă în ashra­mul ei pot merge pe calea ascezei, și mi‑a răs­puns afirmativ, plină de bună­vo­in­ță. Deși mi‑aș fi dorit ca ea să fie bărbat și să a­rate ca maestrul standard, bătrân, cu bar­bă albă și lungă, plin de pace, am ac­cep­tat să îi fiu discipol. Am plecat după ea în Bulgaria, unde fusese invitată să mai ți­nă niște conferințe.

La un moment dat, mi‑a dat numele yo­ghin, un fel de nume de botez indian. Deși mă așteptam să pri­­mesc un nume ma­re – cum ar fi Mahashiva sau Mi­­­la­re­pa, am primit un nume aparent banal: Bhak­ti­murti, forma devoțiunii, forma e­vla­viei. Altfel spus, pentru mine cea mai scur­tă cale de iluminare era a­do­rarea cui­va, a unui zeu, a unei puteri… Așa că m‑am gândit să Îl cinstesc pe Hristos. Cred că Dum­nezeu i‑a pus în gând lui Swami Shivamurti să îmi dea acest nume, chiar dacă ea slujește puterile în­tu­ne­­ri­cu­lui. Dar Dumnezeu a putut vorbi prin ea, ca prin măgarul lui Balaam. Și nu cred că ea și‑a dat sea­­ma ce bine mi‑a făcut…

Luasem hotărârea să merg în ashra­mul ei, ea mi‑a spus că mă primește, dar – în­­trucât eram minor – aveam nevoie de a­pro­barea scrisă a tatălui meu. În Bulgaria a fost un moment de mare importanță pen­tru viitorul meu… Am fost dus de o yo­ghină la câteva biserici mai importante din Sofia, una din ele fiind cea rusească. Acolo, la subsol, se află moaștele e­pis­co­pu­lui Serafim Sobolev, un ierarh făcător de mi­nuni. Lângă racla sa erau foarte mul­te bilețele, pe ca­re oamenii îi scriau cu­viosului episcop dorințele lor. La racla lui m‑am rugat din toată inima și i‑am ce­rut: „Ajută‑mă ca în viață să nu fac voia mea, ci să se facă voia lui Dumnezeu cu mi­ne…” Am simțit că ceva s‑a schimbat a­tunci, ceva greu de explicat în cuvinte. Pe vre­mea când făceam yoga mi se făcea foar­te rău când intram în biserici, mi se pă­rea că nu e aer deloc, nu puteam su­por­ta decât foarte greu slujbele… Dar în bi­se­ri­ca unde sunt moaștele Vlădicăi Serafim So­bolev – care, deși nu e canonizat[2], e cins­tit ca sfânt de po­por – parcă s‑a luat o cea­ță de pe sufletul meu.

M‑am întors în țară, plin de emoția ple­cării în Grecia. Tata mi‑a dat a­pro­ba­rea să plec, pentru că știa că oricum nu a­veam de gând să termin liceul. Se ruga di­ri­ginta de mine să vin la școală, să mă va­dă pro­fesorii ca să mă treacă în ur­mă­toa­rea clasă, dar pe mine nu mă interesa de­cât cum să practic yoga cât mai intens. De alt­fel, la școală, în timpul orelor, tot yoga fă­ceam. Mi se părea o pierdere de timp să în­văț. Deși eram la Liceul de informatică – cel mai bun li­ceu din București pe vre­mea aceea, la care dădusem fiind pa­si­o­nat de informatică, practica yoga mă sub­ju­­gase total, și nu mai aveam stare să în­văț nimic în afară de asane și de tehnici de meditație. De altfel, mintea îmi fusese spă­lată în așa fel încât nu puteam citi de­cât materiale yoghine, la celelalte mintea nu mi se aduna…

Plecarea mea în Grecia se apropia. Mă ho­tă­râ­sem ca, înainte de a ajunge în ash­ramul de lângă Ate­na, să trec și prin Sfân­tul Munte Athos, unde auzisem de cu­vioșii care practică rugăciunea lui Iisus. Vro­iam să fiu și eu inițiat în această prac­tică… Tatăl meu mi‑a sugerat să mergem să vorbim despre plecarea mea în Grecia cu un cunoscut părinte din București, Cons­­tantin Galeriu, care a pătimit pentru Hristos în perioada comunistă. Părintele Galeriu m‑a trimis în Mol­do­­va, la Mă­năstirea Sihăstria, la părintele Ilie Cleo­pa. Eu aveam de gând să merg la mănăstire pen­tru a vedea cum e viața în as­cultare, ca să fac un fel de stagiu pre­gă­ti­tor pentru plecarea în ashram. Dar, pen­tru că părintele Cleopa combătea cu du­ri­ta­te prac­ticile yoga și din pricina tensiunilor pe care le a­veam cu frații de mănăstire ca­re nu erau de acord cu învățăturile yo­ghi­ne, am ple­cat repede de acolo.

Întorcându‑mă în București, am in­trat într‑o al­tă grupare spirituală de fac­tură New Age, Alianța pen­­tru integrare spi­rituală în Absolut. Această gru­pa­re, ca­re amesteca învățătura ortodoxă cu în­vă­ță­turile spiritiste, îi învăța pe oameni să vadă aure, îngeri, să vadă așa‑zisa lume spi­rituală. De fapt, nu făcea alt­ce­va decât să îi arunce pe membrii ei în brațele în­șe­lă­rii, ale diavolului care poate lua și chi­pul îngerului bun… În această grupare dia­volul lucra cu mult mai multă putere de­cât la yoga, de fapt mult mai vizibil. Prin practica yoga îți trebuie mulți ani ca să vezi lu­mea spirituală, aici o puteai ve­dea pe loc. Chiar dacă eu însumi nu am vă­zut multe lucruri care țin de pa­ra­nor­mal, totuși aveam puterea să îi învăț pe al­ții să o facă. Le puneam mâinile pe cap, zi­ceam o rugăciune și ei începeau să va­dă…

Am deschis chiar în liceu un fel de curs de do­bân­dire a puterilor para­nor­ma­le… Ne adunam în sala de festivități… Mer­gând într‑o tabără, am învățat ma­re par­te din copiii de acolo să vadă lumea spi­rituală… Nu aveam de unde să știu că ce­le văzute se datorau ori autosugestiei ori influenței drăcești. În tabăra a­ce­­ea am vrut să văd dacă pot hipnotiza pe cineva. Am încercat și… am reușit. A fost simplu, mult mai sim­plu decât mă așteptam…

Unul din momentele care m‑au pus pe gânduri a fost întâlnirea cu un părinte ie­romonah. Cei din gru­pul new‑age‑ist m‑au convins că nu are rost să merg în Gre­cia ca să fiu discipol al lui Swami Shi­va­murti Saraswati, când în România trăia re­încarnat Sfântul Ioan Evanghelistul, la o mănăstire de maici. Am vrut să merg să îl văd cu ochii mei pe Sfântul Ioan, așa că am plecat la mănăstire împreună cu prie­tena mea de 24 de ani, cu care făceam Tantra Yoga. Eu aveam aproape 18 ani. Când ne‑am apropiat de gar­­dul mă­năs­ti­rii, părintele era acolo, parcă ne aș­tep­ta. Ne‑a întrebat: „Voi sunteți yoghini, nu‑i așa? Ple­cați de aici, rătăciților! Aici e mă­năs­tire… Ce cău­tați în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mă­năstire. Pă­cătoșilor, nu vă este rușine? Ați mai ve­nit și împreună… Steineriștilor, teo­zo­fi­lor…”, a bom­bă­nit părintele, intrând în clă­direa cu chiliile. Prie­tena mea citise din scrierile lui Rudolf Steiner și li­te­ra­tu­ră teo­zo­fică… Părintelui i se descoperise ce e cu noi… Nu am înțeles decât mult mai târziu de ce ne reproșa că am venit bă­iat cu fată la mănăstire – se referea la fap­tul că noi trăiam în păcatul curviei, dar mie nici prin cap nu îmi trecea atunci așa ceva….

Am intrat cu fata în biserică, gân­din­du‑ne că nu ne va scoate afară. Când a in­trat și părintele, ne‑a ară­tat cu degetul și ne‑a întrebat: „Credeți în reîn­car­nare, nu?” „Da”, am răspuns cu voce tare, con­vins că trebuie să apăr adevărul în fața creș­tinilor care nu îl cunosc. „Afară din biserică, rătăciților. Aici e Casa Dom­­nu­lui și, dacă nu vă lepădați de rătăcire, nu aveți ce căuta în ea.” Nu mă așteptam chiar să ne gonească din bi­s­e­rică. Știam însă că, atât în tradiția creș­ti­nă, cât și în cea orientală, învățătorul în­cear­că uneori răb­darea ucenicului în cele mai neașteptate moduri. Și eu nu aveam de gând să cedez. Prietena mea, fiind mai ma­re ca vârstă, s‑a simțit mustrată de cu­vin­tele pă­rintelui și i‑au dat lacrimile…

Ar fi fost normal ca acela să fie mo­men­tul apro­pierii mele de Ortodoxie… Fu­sesem îndoctrinat de cei din grup că pă­rintele mă va supune unui test greu î­na­inte de a mă primi ucenic de taină și cre­deam că totul e doar o încercare. Fu­se­sem manipulat, fusesem îndoctrinat to­tal… Nu mi‑am dat seama că părintele vor­bea serios. M‑am întors în București, dar dorința de a‑l revedea pe părinte era ma­re. După o vreme m‑am întors la mă­năs­tire, și părintele iar m‑a pus să aleg în­tre învățătura Bisericii și învățătura în ca­re cre­zusem până atunci, dar nu am vrut să mă lepăd de rătăcire… Așa că de acolo am plecat într‑un pelerinaj la mănăstirile din Moldova… La Schitul Sihla mi s‑a în­­tâm­plat ceva ciudat. În timp ce stăteam în fa­ța chi­liei cu o Biblie în mână, a venit la mi­ne un părinte cu păr alb și barbă albă, cu o față foarte blândă, care m‑a pus să ci­tesc un pasaj de genul că ereticii vor fi pe­­depsiți pentru rătăcirea lor. Apoi a ple­cat. Eu m‑am gândit: „Da, ereticii vor fi pe­depsiți… Dar de ce mi‑a dat mie să ci­tesc tocmai asta? Oare sunt eu în ere­zie?…”

Aproape de Schitul Sihla e o peșteră în care s‑a nevoit Sfânta Teodora, o pust­ni­că pe care o hrăneau corbii, aducându‑i mân­care în ciocurile lor. Am vrut să stau și să mă rog o noapte în peștera ei, ca să mă ajute Dumnezeu să o iau pe drumul cel bun. Părintele stareț mi‑a dat bine­cu­vân­tare… Într‑o seară am por­nit spre peș­te­ră. Pe drum, în pădure, se auzeau tot felul de sunete ciudate. Îmi spusese ci­ne­va că, în ur­mă cu trei ani, un om mânca zme­ură dintr‑un tufiș, iar de cealaltă par­te a tufișului era un urs… Așa că așteptam să ajung cât mai repede în peșteră, unde cre­­deam că va fi liniște. Și asta pentru că, în timpul zilei, m‑am dus de câteva ori ac­olo să mă rog și fusese liniște… Dar nu a fost așa… A fost cea mai groaz­nică noap­te din viața mea… Cre­deam că voi putea sta toa­tă noaptea să spun rugăciunea lui Iisus. Dar ispitele au ve­nit repede. Mai întâi au venit liliecii. E­rau mulți și zburau atât de aproape de mi­ne încât pe fața mea simțeam curentul de aer făcut de aripile lor. Mi s‑a făcut scâr­bă și frică, mi‑era teamă să nu mi se în­figă vreunul în păr. Cu un an în urmă mă răsesem în cap, să arăt ca un veritabil yo­ghin, dar părul îmi crescuse la loc între timp… Mi‑am pus geaca de piele în cap, ca să mă apere de lilieci. La un moment dat, m‑am gân­dit că poate Dumnezeu vrea să mă pedepsească pen­tru păcatele me­le și atunci mi‑am lăsat capul liber, dar liliecii nu s‑au atins de mine… După o pa­uză, altă ispită: pe ghetele mele au în­ce­put să se suie niște șo­ri­cei. Senzația era groaz­nică… Unii oameni, care au fost la Si­hla, mi‑au spus că nu există în peștera Sfin­tei Teodora nici lilieci și nici șoricei. Eu i‑am văzut… Sau, dacă ce am văzut era a­ră­tare drăcească, era greu de sesizat asta…

Îmi era din ce în ce mai teamă, sim­țeam că din cauza presiunii psihice înne­bu­nesc. Și mai simțeam că, dacă voi a­dormi, dracul va pune stăpânire pe mi­ne. O senzație greu de explicat în cuvinte… Îmi pi­cu­ram ceară pe palmă, pe diferite lo­curi, ca de la micile arsuri să rămân treaz, să nu adorm… Mă tot rugam: „Doam­ne, pentru binecuvântarea pă­rin­te­lui stareț, mi­luiește‑mă! Doamne, pen­tru puterea ascultării, mi­luiește‑mă…” Nu am putut să spun aproape deloc ru­gă­ciu­nea lui Iisus, am citit toată noaptea din­tr‑o carte de rugăciuni, pe care când o ter­minam, o luam de la început… Dar adevărata ispită a fost alta. La un mo­ment dat am auzit cum, în intrarea în­gustă în peș­teră, un animal mare face trei pași. Primul pas mi‑a atras atenția, pe al doilea l‑am auzit clar și pe al trei­lea la fel. Erau pașii unui animal mare. Nu pu­tea fi de­cât ursul. M‑am gândit: „Să ies pe lângă urs, nu am loc. Dacă mă bat cu ur­sul, nu am nicio șansă să îl înving. Mai bi­ne să mor în rugăciune.”

Eram convins că o să mor atunci. M‑am rugat, m‑am tot rugat, fără să am cu­rajul să mă întorc să văd ursul… Vă­zând însă că din spatele meu nu se mai au­zea niciun zgomot, m‑am întors cu fața spre ieșirea din peșteră. Nu era niciun ani­mal… Fusese o ispită dră­­cească, care mă îngrozise tare… Poate că în peș­te­ra a­ceea or fi lilieci sau șoareci, dar ursul nu in­trase sigur. Pentru că nu avea cum să ia­să fără să facă zgo­mot, intrarea fiind foar­te îngustă. Cine a fost acolo își dă sea­ma ușor că nu avea cum să iasă un urs fă­ră să facă la fel de mult zgomot ca atunci când intrase…

Dumnezeu a văzut însă că nu in­tra­sem acolo ca să mă laud apoi cu ne­vo­in­țe­le mele, ci intrasem ca să Îl rog cu dis­pe­ra­re să îmi arate care e calea cea bună. Îmi era frică că nici Ortodoxia nu e ade­vă­rul și că ur­ma să plec mai apoi în altă gru­pare spirituală. Dar pre­feram să mor de­cât să trec de la o rătăcire la alta. Mă ru­gam: „Doamne, mai bine să mor decât să tră­iesc departe de Tine și să îi învăț pe alții să meargă pe căi rătăcite…” După noaptea petrecută în peșteră, în noaptea ur­mătoare am avut un vis care mi‑a schim­bat viața. Am visat cum că­u­tam într‑o carte cu ca­noane pentru păcate ce canon ar trebui să fac pentru păcatele me­le. Și, în timp ce visam, dar fără nicio le­gătură cu visul, am auzit o voce clară, pu­ternică, o voce care m‑a sculat din somn: „Canon: să îi înveți pe cei din afară fi­losofia Sfinților Părinți”. M‑am sculat brusc, neîn­țele­gând de ce canonul respectiv – pe care îl simțisem ca fiind un mesaj dum­nezeiesc – nu îmi ce­ruse să îi învăț pe oameni teo­logia, ci fi­lo­sofia Sfin­ți­lor Părinți. Un duhovnic mi‑a explicat că Dumnezeu a rânduit așa ca să fiu sigur că nu era o simplă au­to­su­ges­tie. Pe vremea ace­ea nu știam că fi­lo­so­fia Sfin­ților Părinți e tocmai teo­logia, vor­birea cu și despre Dumnezeu…

Vocea aceea dumnezeiască mi‑a schim­bat viața. M‑am întors la părintele ca­re mă gonise de două ori și i‑am spus că vreau să pornesc pe drumul Bisericii. M‑am pregătit de spovedanie – am scris șap­te pagini mari de păcate – și m‑am spo­vedit… Am simțit cum via­ța mea s‑a schim­bat, cum sufletul s‑a curățit… Deși nu eram vrednic, părintele mi‑a spus să mă îm­părtășesc cu Sfintele Taine…

Din clipa aceea am renunțat la cre­din­ța în reîn­car­nare, la practicile yoga, la des­frâul sexual… Mi‑a fost greu, uneori foar­te greu, dar L‑am simțit pe Hris­tos a­proa­pe… Când vă spun aceste cuvinte, când mă gândesc la trecutul meu, mi se pa­re că vă spun o poveste despre alt­ci­ne­va. Îmi e greu să îmi aduc a­min­te că am fost yoghin. Cu adevărat, pocăința cură­ță min­tea și spală sufletul. (…)

Dau această mărturie pentru că unii din­tre cei care au practicat yoga au rămas cu mari probleme de comunicare, au ră­mas inadaptați social, deși au intrat în Bi­se­rică. Au păstrat un comportament yo­ghin, chiar dacă au încercat să primească în­vățăturile creș­tine… Vă mărturisesc că nu încetez să mă bu­cur că sunt ortodox… Au trecut ani în care îmi era teamă: oare nu mă voi plic­ti­si? Oare viața creștină nu va de­veni ba­na­lă pentru mine? Și am descoperit că viața în comuniune cu Dumnezeu, cu Maica Dom­nului, cu sfin­ții și cu cuvioșii Bi­se­ri­cii nu poate fi plictisitoare. Cred, dimpotrivă, că viața creștină e cea mai palpi­tan­­tă viață. Trebuie să fii cu ade­vărat un erou ca să tră­iești creștinește în această lume iubitoare de pă­ca­te și de ere­zii. Scopul cuvântului meu a fost de a vă con­vinge să întindeți o mână spre cei a­flați departe de Biserică. După unele con­fe­rințe se strâng fonduri ori pentru să­raci, ori pentru misiunile creștine din ță­ri­le afri­ca­ne, ori pentru cine știe ce activități de asis­tență so­cială. Eu nu am să trimit acum prin sală o cu­tie în care să se pună bani, ci o cutie în ca­re să puneți o bu­cățică din inimile voas­tre. Să vă dați seama că lân­gă voi sunt a­tâ­ția și atâția oameni înșelați de di­fe­ri­te re­ligii și grupări sectare, pe care voi îi pu­teți ajuta prin pilda vieții voastre creștine.

Ceilalți s‑au plictisit de predici creș­ti­ne fără aco­­perire. Ceilalți au nevoie de e­xemplele voastre vii. Vor să vadă în voi i­coa­ne vii ale lui Hristos.

Nu încercați să aduceți pe nimeni cu for­ța la Hristos. Ci cuceriți‑i cu iubirea creș­tină. Nimeni nu re­zistă la iubire. Lu­mea de azi caută dragoste și o cau­tă gre­șit. Și găsește doar iubiri mincinoase.

Dați‑le iubirea adevărată, iubirea jertfelnică, și îi veți schimba. Și cei care erau hotărâți să nu se schim­be niciodată vor porni, încet‑încet, pe drumul convertirii…[1]

---

[1] Am ținut mai multe conferințe în care am prezentat volumul meu Jurnalul convertirii – De la Zeița Morții la Împăratul Vie­ții. Textul acesta este preluat din volumul colectiv Cum L-am cunoscut pe Hristos. Drumul spre Acasă. După desfrâu, yoga și alte rătăciri (ultima ediție Editura Areopag, București, 2018, pp. 236-257.

[2] Între timp, Sfântul Serafim Sobolev a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă ‑ pe 3 februarie 2016 (notă la ediția pre­zentă – 2020).