Dragi părinți, vă rog să le citiți copiilor voștri această scrisoare…

Micul meu prieten,

(Îndrăznesc să îţi spun aşa pentru simplul fapt că citeşti ceea ce ţi‑am scris. Scriu gândindu‑mă la tine, la frumuseţea vârstei tale. Chiar dacă nu te cunosc şi nu mă cunoşti, m‑aş bucura să ştiu că rândurile mele te vor bucura.)

Înainte de a‑ţi spune orice altceva, s‑ar cuveni să mă prezint. Ca să nu te plictisesc îţi spun doar că mă numesc Danion Vasile. Sunt de meserie scriitor, dacă asta poate fi o meserie. Am fost o vreme şi pro­­fe­­­sor de religie la o şcoală generală; adică am predat şi copiilor de vârsta ta. Mi‑a fost tare drag să le vorbesc copiilor despre Dumnezeu. Poate şi de asta îţi scriu: acum trei ani eram între copiii care mă iubeau foarte mult, şi îi învăţam colinde. Şi eu îi iubeam: în pauze îmi săreau în braţe, mă jucam cu ei, eram prieteni buni.

De ce îţi scriu? Unul dintre motive este că îmi doresc ca anul acesta să fie cât mai mulţi colindă­tori. Vreau să mergi la colindat. Vreau să te conving de faptul că lumea întreagă are nevoie de colindul tău, de frumuseţea colindului tău şi de frumuseţea chipului tău de colindător.

Trebuie neapărat să mergi la colindat, prietene. Trebuie neapărat să înţelegi că, pentru câteva zile, trebuie să ai meseria de colindător. Nu în sensul în care o meserie aduce bani, ci în sensul în care meseria e ceva ce te reprezintă. Aşa cum doctorul s‑a făcut doctor pentru a îngriji trupurile bolnavilor, aşa cum preotul s‑a făcut preot pentru a se îngriji de sufletele oamenilor, tot aşa, pentru câteva zile, tu trebuie să devii colindător.

Să ştii că asta este una dintre cele mai grele îndeletniciri. Este mai uşor să vinzi pâine decât să colinzi. De ce? Colindătorii vestesc lumii întregi Naşterea Domnului. Colindătorii pe care îi vedem, dimpreună cu îngerii pe care nu îi vedem, se bucură că Hristos S‑a născut, că Mântuitorul a venit printre oameni.

Cine este Mântuitorul, şi ce înseamnă acest lucru pentru tine? Greu de spus. După ce am ţinut odată o predică la Mănăstirea Râşca, o mănăstire frumoasă din Moldova, un călugăr bătrân mi‑a spus: „Aţi vorbit frumos, dar eu n‑am înţeles nimic.” Sper să nu rămâi şi tu cu aceeaşi părere după ce vei citi scrisoarea aceasta. Mai ales că nu scriu doar pentru a scrie, doar pentru că aceasta îmi este meseria, ci scriu pentru că vreau să îţi spun anumite lucruri.

Cine este Mântuitorul? La această întrebare, aproape toţi copiii răspund: „Domnul nostru Iisus Hristos”. Ce înseamnă pentru tine că Iisus este Mântuitorul lumii? Gândeşte‑te că eşti supărat, gândeşte‑te că ţi s‑a întâmplat un lucru care te‑a întristat. Să zicem că ai luat bătaie de la părinţi. Şi, în timp ce stai şi plângi, vezi lângă tine o jucărie pe care ţi‑o doreai de multă vreme. Lacrimile se usucă repede. Aşa era întreaga lume acum două mii de ani: plină de durere şi de întristare. Raiul era închis, din cauza păcatului lui Adam, părintele neamului omenesc. Dumnezeu Tatăl nu a lăsat însă omenirea fără ajutor, şi de aceea L‑a trimis în lume pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Fără Hristos lumea ar fi un loc al întunericului. Gândeşte‑te cum ar fi viaţa ta de copil fără joacă. Copilul care nu se joacă nu are copilărie. Tot aşa, oamenii fără Hristos nu au viaţă.

„Dar cum”, te vei întreba, „doar pe pământ sunt milioane şi miliarde de oameni care nu cred în Hristos? Ei nu au viaţă?”

Îţi voi explica, sau mai bine zis voi încerca să îţi explic ce fel de viaţă au aceştia. Când eram în clasa a VII‑a, chiar de ziua de naştere a tatălui meu, am spart tabla din clasa mea (pe vremea mea erau unele table acoperite cu sticlă groasă, pe care se scria cu cretă). Văzusem un film cu bătăi şi am încercat să le arăt colegilor o lovitură cu piciorul. L‑am sunat pe tata, care şi‑a lăsat musafirii şi a venit imediat la şcoală. Până să vină el, eu încercam să mă joc cu colegii, să îmi treacă frica, dar nu am reuşit. Îmi era teamă de represalii. Totuşi, tata nu m‑a bătut pentru isprava mea. Era atât de trist (a trebuit să plătească paguba, şi o tablă costa destul de mult), încât nici măcar nu m‑a certat. Până să vină tata la şcoală, am trăit clipe de frământare: credeam că voi fi bătut în faţa colegilor mei. Nu îmi ardea nici de joacă, nici de glume.

Într‑un fel aşa este viaţa necredincioşilor. Aşteptarea încordată a unei pedepse, a celei mai mari pedepse cu putinţă: sfârşitul vieţii. Pentru un necredincios nu este nicio diferenţă între sfârşitul lumii şi propria moarte: prin moarte necredinciosul crede că termină orice legătură cu existenţa.

De ce plâng unii copii când părinţii îi iau de la grădiniţă? Pentru că nu vor ca joaca lor să se termine. Pentru că vor să se mai joace. Şi părinţii le întrerup joaca. Aşa e şi cu sfârşitul vieţii pământeşti a necredincioşilor: ar da orice ca să mai poată trăi măcar câteva zile, dar degeaba. Moartea îi aşteaptă.

Se apropie Crăciunul şi eu îţi scriu despre moarte. Poate că ţi se pare că scriu despre lucruri care îi frământă pe oamenii mari. Dar încerc să îţi vorbesc despre frumuseţea credinţei în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S‑a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Crăciunul este praznicul Naşte­rii Sale. Şi, ca să înţelegi cât de mare dar este pentru noi faptul că avem un Dumnezeu care S‑a făcut om pentru mântuirea noastră, ţi‑am vorbit puţin despre cât de îngrozitor este sfârşitul vieţii pământeşti a necredincioşilor, şi cât de apăsătoare este viaţa celor care se tem de moarte.

Noi suntem creştini, adică ştim că moartea nu este un sfârşit, ci este doar o trecere. Din lumea pământească în lumea cerească. Noi avem un Dumnezeu care ne aşteaptă în rai. Hristos, pruncul din Betleem, e Cel care a adus omenirii vestea cea bună a faptului că omul poate ajunge iarăşi în rai. După ce Adam a fost izgonit din rai, raiul a fost închis: raiul a fost făcut pentru om, şi fără oameni nu avea niciun rost. Era ca o casă pustie. Hristos a venit să îi anunţe pe oameni că Dumnezeu S‑a milostivit de ei, şi că îi aşteaptă în Împărăţia Sa. Hristos a venit să ne arate calea spre rai.

Noi ne bucurăm la Naşterea Domnului ca cei care, rătăcindu‑se prin deşert, dau de cea mai sigură Călăuză spre capătul drumului. Sute şi mii de ani oa­me­nii s‑au chinuit să ajungă la Dumnezeu, au încercat în fel şi chip să Îl cunoască pe Dumnezeu. Pruncul din Betleem e Dumnezeul venit în întâmpinarea noastră, e Dumnezeul venit în căutarea noastră.

Hristos putea veni în lume ca un înger. Dar a vrut să vină ca un om, să trăiască viaţa noastră, să simtă greutăţile vieţii, să simtă neputinţa firii omeneşti.

Hristos a venit în lume pentru ca oamenii să cunoască bucuria adevărată, care începe pe pământ şi se termină în ceruri. De asta se bucură Biserica, de asta se bucură creştinii…

La aceste rânduri tu mi‑ai putea repeta întrebarea care mi s‑a mai pus când eram profesor de religie: „De ce totuşi lumea caută alte motive de bucurie de Crăciun?” Aş putea adăuga şi eu alte întrebări la întrebările tale: „De ce sunt foarte mulţi creştini care vin la biserică numai în prima zi a praznicului Naşterii Domnului, iar în celelalte două zile îşi pierd vremea cu tot felul de prostii? De ce toată lumea aşteaptă masa de la sfârşitul postului, când puţini au postit? …” Întrebă­ri­le mele nu ar răspunde la întrebarea ta şi, în loc să te lămurească, te‑ar încurca mai tare. Aşa că îţi voi răspunde la ele mai spre sfârşitul scrisorii, acum vreau să îţi scriu despre lucruri mai frumoase.

De ce colindă copiii de Crăciun? De Crăciun colindă toţi creştinii. Colindele se cântă în biserică. Dar copiii nu colindă numai în biserică: ei colindă pe uliţele satului, pe străzi şi prin scările blocurilor care nu au interfoane, sau ale căror uşi au fost deschise prin bunăvoinţa unui locatar mai inimos.

De ce colindă copiii de Crăciun? Pentru că duc lumii vestea naşterii lui Hristos. Bine, dar lumea nu ştie că Hristos S‑a născut? Ba da. Dar uită foarte des. De la un an la altul, lumea are nevoie de glasuri­le copiilor, care să îi aducă aminte că Hristos a venit în lume. Lumea are nevoie de colinda ta. Lumea e o floare care se ofileşte fără colindele copiilor. De ce? Pentru că viermele întunericului, diavolul, încearcă să alunge din lume tot ce e frumos, tot ce e curat, tot ce e sfânt. Diavolul vrea să rupă lumea de Dumnezeu. Şi colindele îl ard, ca nişte rugă­ciuni. El nu vrea ca oamenii să asculte colindele copiilor, nu vrea ca ei să mai creadă colindele copiilor.

În ultima sută de ani a avut loc deformarea colindătorilor. La sate, de Crăciun, toţi creştinii aşteptau colindătorii cu porţile inimilor deschise. Copiii veneau, colindau şi erau primiţi cu multă dragoste. Nu puteai refuza colindătorii, era ca şi cum ai refuza mesajul lor.

Astăzi e „inflaţie” de colindători. Cum adică? Adică sunt prea mulţi colindători pe metru pătrat. De Crăciun, blocurile, metrourile, tramvaiele şi magazinele sunt asaltate de cete de colindători ale căror voci scârţâie din pricina solicitării la maxim: aproape toţi aşteaptă bani, cât mai mulţi, ca taxă pentru concertele pe care le susţin. Se colindă pentru bani, se face negoţ cu colinde.

Bine, dar pe vremuri colindătorii cântau „gratuit”? Nu primeau şi ei covrigi, nuci, sau tot felul de prăjituri şi prăjiturele? Ba da. Numai că neo­bo­siţii colindători de altădată erau pătrunşi de bucuria şi de emoţia Crăciunului. Erau ca nişte paji care anunţă nunta împăratului. Pe când colindătorii de astăzi sunt nişte vânzători de colinde. Agasează oamenii cu melodiile lor, pe care le cântă cu răceala cu care ar cânta nişte manele (de fapt manelele le cântă cu foc, sau jucând în jurul focului de bucurie că au strâns suma scontată la „concertul obligatoriu de iarnă”).

Ironizând spiritul comercial al soliştilor care străbat în viteză scările blocurilor, încercând să obţină „prăzi” cât mai bogate, Ştefan Hruşcă spunea odată ce primesc azi colindătorii: „nuci, alune, un euro, doi…”. Dacă mă gândesc bine, ei ar putea să lase drept „amintire” nu­mă­rul de cont din bancă, pentru ca transferul răsplăţii să fie mai simplu, şi să nu umble cu atâţia bani după ei.

Nu este Crăciunul sărbătoarea darurilor, nu este şi acesta un mod civilizat pentru a aduna bani pentru cadouri?

Nu. Poate că răspunsul acesta te nemulţumeş­te. Lumea întreagă se lasă prinsă de vraja sărbători­lor de iarnă, creştini şi necreştini se lasă prinşi de febra „cadourilor”. Toţi intră în vârtejul halucinant al cumpărăturilor.

Cu ocazia Naşterii lui Hristos, toţi îşi fac cadouri. Excepţie fac numai săracii, care nu rareori fac Crăciunul fără să mănânce o felie de cozonac proas­păt. Dar îţi voi scrie mai încolo despre ei şi despre bogaţii care îşi fac Crăciunul prin restaurante scumpe.

Voi încerca să te fac să înţelegi că Sărbătoarea Naşterii Domnului nu are prea multe în comun cu Sărbătoarea Darurilor de iarnă. E un lucru foarte complicat, dar am încredere în tine. Ştiu că eşti la o vârstă fragedă, dar cred că, aşa cum încerci să înţe­legi foarte multe despre lumea în care trăiesc oamenii mari, aşa vei înţelege şi ceea ce îţi scriu acum.

Oamenii mari consideră că cei mici nu sunt în stare să înţeleagă lucrurile serioase, în timp ce pentru a le explica tot felul de lucruri neimportante îşi ocupă cât mai mult timp. Şi mai e ceva: oamenii mari le spun copiilor numai ceea ce consideră că e cazul să le spună. Dacă un părinte îşi convinge copiii de importanţa prăznuirii Crăciunului, de faptul că atunci creştinii trebuie să Îl primească pe Hristos în dar prin Sfânta Împărtăşanie, şi părintele nu merge să se spovedească şi să se împărtăşească, atunci copilul îşi dă seama că ceva nu este în regulă.

Pentru a nu se ajunge la astfel de situaţii, pă­rin­ţii preferă să îşi convingă copiii că de fapt Cră­ciu­nul este mai ales o sărbătoare a trupului, o sărbătoare în care mâncarea este din belşug, în care cadourile sunt împărţite în stânga şi în dreapta, şi în care Dumnezeu e invocat numai pentru a da impresia că totul este aşa cum ar trebui să fie.

S‑ar putea să te pun pe gânduri scriindu‑ţi aceste lucruri. Dacă există părinţi care prezintă deformat copiilor Crăciunul, înseamnă că există părinţi pentru care credinţa în Dumnezeu este un lucru lipsit de importanţă.

Şi aşa şi e. În Vieţile Sfinţilor găsim nu puţine exemple de părinţi care au căutat să îi îndepărteze pe copiii lor de credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi numărul acestora nu s‑a împuţinat până astăzi. Ba chiar a crescut.

Poate că ştii despre pătimirea Sfintei Muceniţe Filofteea de la Curtea de Argeş, care a fost ucisă chiar de către tatăl ei: ea avea obiceiul de a da oamenilor săraci o parte din mâncarea pe care mama ei vitregă i‑o trimitea bărbatului său la câmp. Şi în zilele noastre mai sunt copii care îi iubesc atât de mult pe săraci încât îşi pun în pericol propria viaţă pentru a‑i ajuta. Dar mai sunt şi părinţi care, plini de mânie drăcească, îşi pedepsesc copiii pentru fiecare faptă evanghelică pe care o săvârşesc.

Poate că unii părinţi vor citi şi ei aceste rânduri. Se vor revolta şi se vor întreba de ce sădesc în minţile copiilor neîncredere faţă de părinţii lor.

Răspunsul meu e simplu: mi‑aş dori ca toţi părinţii din lume să fie creştini şi să îşi crească fiii în dreapta credinţă, fiindu‑le primele călăuze pe calea mântuirii.

Unii părinţi încearcă să îşi convingă copiii că, de fapt, Crăciunul este o simplă sărbătoare a darurilor, invocând faptul că, dacă i‑au adus pe lume, sunt liberi să îi crească cum voiesc.

Tot aşa încerc şi eu să conving că această sărbătoare este cu mult mai mult: este o sărbătoare sfântă, de care oamenii ar trebui să se bucure mai ales duhovniceşte.

Chiar dacă eşti la o vârstă fragedă, îţi dai seama că în lumea oamenilor mari există multă răutate (asta o ştii mai ales de la televizor, din filmele şi din ştirile care îţi vatămă mintea). Gândeşte‑te că, dacă Hristos nu S‑ar fi întrupat din Fecioara Maria, răul din lume ar fi fost mult mai mare. Şi ceea ce noi considerăm că e rău ar fi fost considerat bine. Gân­deşte‑te că, dacă nu S‑ar fi întrupat Hristos, dragostea dintre oameni ar lipsi. Poate că până acum ar fi avut loc şi sfârşitul lumii, din cauza cine ştie cărui război sau a cine ştie cărei bombe lansate „din greşeală”.

Hristos a venit în lume să îi înveţe pe oameni să se iubească; nu cu o dragoste egoistă, nu cu o dragoste de clan, prin care ne iubim numai rudele şi prietenii. Ci cu o dragoste cu care îi iubim şi pe cei buni şi pe cei răi. Simţind această dragoste, cei buni devin şi mai buni, iar cei răi pun frâu răutăţii lor.

Hristos S‑a născut pentru a omorî moartea. Hristos S‑a născut pentru a‑i învăţa pe oameni cum să trăiască, pentru a dobândi raiul. Tu poate nu te‑ai gândit încă ce meserie vei avea când vei creşte mare. Dar Hristos ţi‑a arătat care trebuie să fie viitoarea ta meserie: cea de ostaş al Împăratului ceresc.

Să nu crezi că prin rândurile mele încerc să te îndepărtez de bucuria cadoului pe care ţi‑l doreşti de Crăciun. Există o legătură directă între Crăciun şi acest cadou.

Toţi oamenii îşi doresc cadouri, de la cei mici până la cei mari. Ce sunt cadourile? Prilejuri de a înfrunta banalitatea şi plictiseala, prilejuri de bucurie. Oamenii au nevoie de cadouri tocmai pentru că viaţa are multe momente triste.

Hristos a înţeles că oamenii au nevoie de cadouri, de daruri. El este Cel mai preţios dar pe care îl pot primi creştinii de Crăciun. Poate despre Sfânta Împărtăşanie ai învăţat la şcoală că este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

„Dar de împărtăşit ne putem împărtăşi la orice Liturghie, nu e nimic deosebit în faptul că ne putem împărtăşi de Crăciun…”

Am auzit această replică mai demult, la o oră de religie. E adevărat că ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine şi în altă zi. Dar, pentru a cunoaşte bucuria Crăciunului, trebuie să Îl primim pe Hristos în inimile noastre. Şi cum putem spune că Îl primim pe Hristos în inimi câtă vreme refuzăm să Îl primim aşa cum ni Se dăruieşte, adică prin Sfânta Împărtă­şa­nie?

Nu, micul meu prieten, cine nu se împărtăşeşte de Crăciun, nu poate simţi adevăratul praznic. Se aseamănă celor care se satură de o mâncare doar simţindu‑i mirosul, şi lenevindu‑se să meargă la masă.

Să nu te gândeşti că ai destulă vreme înaintea ta, ca să te împărtăşeşti la fiecare dintre Crăciunurile care vor urma. Vei creşte şi, pe măsură ce anii trec, vor apărea din ce în ce mai multe motive ca tu să nu te împărtăşeşti. Cel mai important dintre ele este faptul că, într‑o formă sau alta, vei fi ispitit de păcat. Să îi luăm ca exemplu pe liceeni, sau mai bine pe stu­denţi: câţi studenţi se împărtăşesc la marile sărbători la biserica la care mergi tu? Foarte puţini (dar, dacă tu însuţi nu mergi la biserică de sărbători, nu ai cum să îţi dai seama de acest lucru). De ce? Pentru că sunt la vârsta la care simt adierea păcatului. Diavolul cel pierzător de suflete le întinde undiţa şi ei, dacă nu sunt tari în credinţă, muşcă momeala. Tinereţea este vârsta la care armatele diavolului distrug mii de su­fle­te: pentru că, dacă le‑au biruit încă de acum, le vor ţine mult mai uşor în sclavie.

Diavolul se teme numai de sufletele curate, de sufletele care stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Profită de curăţia vârstei tale: nu îl lăsa pe vrăjmaş să spargă zidul sufletului tău. Primeşte‑L în viaţa ta pe Hristos. Spovedeşte‑te şi împărtăşeşte‑te.

„O, dar nu îmi place să mă spovedesc…”

Şi acest lucru l‑am auzit de la elevii mei. Dar celor cărora nu le place să se spovedească, le place să facă altceva, de obicei lucruri rele. Minţitul pă­rin­ţi­lor intră în această listă, şi este încă dintre cele mai mici. Tu nu ai cum să îţi dai seama cum creşte un suflet care iubeşte minciuna: e ca şi cum ar fi udat cu otravă. Şi, peste ani de zile, otrava îl va îmbolnăvi.

Vrei să îţi faci tu singur cel mai frumos dar de Crăciun? Spovedeşte‑te şi împărtăşeşte‑te. Vei vedea cum sufletul tău se va umple de lumină şi de bucurie. Vei vedea cum toate se vor lumina în jurul tău.

Cu cât te vei bucura mai mult de dragostea lui Hristos, cu atât îţi vei iubi mai mult părinţii, şi cu atât mai mult vei simţi dragostea lor. Cu cât Îl vei iubi mai mult pe Părintele Ceresc, cu atât îi vei iubi mai mult şi pe părinţii tăi trupeşti.

Şi încercaţi să le faceţi şi voi daruri părinţilor voştri. Viaţa lor e plină de greutăţi. Voi trebuie să încercaţi să îi mângâiaţi cât mai mult. Voi trebuie să le dăruiţi dragostea voastră. Aşa cum copiii au nevoie de părinţii lor, atât material cât şi spiritual, şi părinţii au nevoie de copiii lor. Asta o spun nu ca pe o simplă teorie: nu de puţine ori, frânt de oboseală fiind, m‑am odihnit în dragostea copiilor mei.

Îmi iubesc copiii şi am mare nevoie de dragostea lor. Aşa au şi părinţii tăi nevoie de dragostea ta. Când eram mic, nimeni nu mi‑a spus că părinţii mei au nevoie de dragostea mea. Abia când mi‑a murit mama, mi‑am dat seama cât de mult însemnam noi, eu şi sora mea, pentru tatăl nostru. Şi abia după ani de zile mi‑am dat seama cât am greşit eu faţă de el, şi cât de mult l‑am supărat.

Ascultă sfatul unui „om mare”: părinţii tăi au nevoie de dragostea ta. Şi acum, apropiindu‑se Cră­ciu­nul, îi poţi ajuta să iasă puţin din febra cumpără­tu­rilor şi a curăţeniei. Odihneşte‑i prin dragostea ta.

„Dar oare ei îmi vor da darul pe care îl aş­tept?…” Sper că nu îţi pui această întrebare atunci când îţi scriu despre iubirea de părinţi. Iubirea nu se vinde şi nu se cumpără. Iubirea care se cumpără nu este iubire. Iubeşte‑ţi părinţii şi dacă vei primi darurile aşteptate, şi dacă nu le vei primi. Oricum, poate că anul acesta Moş Crăciun a fost mai sărac, şi nu a putut să cumpere tot ce şi‑ar fi dorit.

Voi scrie acum câte ceva despre părinţii care, din cauza sărăciei, nu pot cumpăra prea multe bună­tăţi pentru masa de Crăciun. Poate că aceste rânduri vor fi citite şi de către copii mai sărăcuţi, de copii care jinduiesc la răsfăţul de care au parte colegii lor.

De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, vor exista trei categorii de oameni: bogaţii, săracii, şi oamenii care nu sunt nici bogaţi şi nici săraci. Chiar dacă, din orgoliu, cei din urmă se socotesc bogaţi, sau dacă, din zgârcenie, se socotesc săraci, pentru ei sărbătorirea Crăciunului nu pune mari probleme.

Dar pentru săraci… „Săracii sunt nişte vietăţi cu două picioare, care străbat lumea noastră accidental. Ar trebui să existe anumite bariere, pentru ca vieţile noastre să nu se intersecteze…”, gândesc bogaţii necredincioşi, ghiftuindu‑se cu mâncare şi cu băutură.

Voi spune despre cei săraci câteva cuvinte: voi da un exemplu de trăire a sărăciei care va dovedi cât de strâns pot fi legate sărăcia şi sfinţenia: o familie cu unsprezece copii trăia într‑o singură cameră. Soţul muncea din greu să asigure pâinea familiei. Şi el avea o singură nemulţumire: că nu putea face milostenie. Că, deşi soţia sa făcea treabă în casele altora, şi uneori lucra fără să ia bani (când ajuta alţi oameni săraci), el nu putea să îi ajute pe cei aflaţi în necazuri. Nici unul dintre autorii cărţilor de succes nu are atâta imaginaţie încât să creeze un personaj atât de altruist. Dar, totuşi, astfel de eroi ai lui Hristos există.

Cum s‑o fi prăznuit Crăciunul în casa acestui sărac? Cu mâncăruri şi băuturi alese? Nu, evident că nu. Dar sunt convins că în casa lui era mai multă bucurie decât în casele tuturor bogaţilor la un loc. Săracii pot fi sfinţi, săracii Îl pot avea pe Dumnezeu (desigur că există mulţi săraci păcătoşi, aşa cum există şi unii bogaţi sfinţi).

Dacă părinţii sunt credincioşi, Crăciunul este plin de bucurie. Şi Dumnezeu rânduieşte să fie şi ceva daruri pentru copii, şi ceva bun pe masă.

Atunci când masa e săracă, şi copiii şi‑ar dori ceva bun, ar trebui să se roage Domnului să aibă grijă de ei. Şi Dumnezeu nu îi va lăsa.

Am fost foarte impresionat de o scrisoare a unui copil către Dumnezeu. A fost scrisă de cel care a ajuns un mare sfânt al Bisericii ‑ de Sfântul Necta­rie din Eghina, făcătorul de minuni. Într‑o noapte L‑a visat pe Hristos, care l‑a întrebat de ce plânge. Şi, pentru că în vis nu I‑a putut răspunde, înecându‑se în lacrimi, a doua zi i‑a răspuns prin următoarea scrisoare: „Hristoase al meu, m‑ai întrebat de ce plâng. Mi s‑au rupt hainele, mi s‑au prăpă­dit încălţările de mi‑au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi‑e foarte frig acum, iarna. M‑am dus aseară la stăpânul meu şi m‑a alungat. Mi‑a spus să scriu acasă alor mei, să‑mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici, şi n‑am trimis mai­cii mele niciun bănuţ… Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s‑au rupt. Iartă‑mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău…”.

A pus scrisoarea într‑un plic pe care a scris destinatarul: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri”. Din rânduiala lui Dumnezeu, scrisoarea a fost deschisă de un om bogat, care i‑a trimis copilului haine, mâncare şi bani.

Mi‑a plăcut foarte mult faptul că această scrisoare a existat cu adevărat, şi că ajutorul primit în urma scrierii ei a fost real. Viaţa e, nu de puţine ori, mai palpitantă decât cărţile.

Dumnezeu nu şovăie să asculte rugăciunile celor care Îi cer ajutorul. Învaţă de la Sfântul Nectarie să Îi ceri Domnului tot ceea ce îţi trebuie cu adevărat. Sunt multe lucruri pe care ni le dorim, dar pe care nu I le cerem lui Dumnezeu tocmai pentru că ştim că nu ne‑ar fi de folos să le avem. Ar fi bine să îţi dai seama că niciunul dintre lucrurile pe care nu le‑am primi drept dar de la Dumnezeu nu ne fac viaţa mai frumoasă. Şi, chiar dacă pe moment ne gonesc plictiseala, în timp îşi arată urmările nedorite. (Să luăm un exemplu: jocurile pe calculator au din ce în cei mai mulţi „discipoli” astăzi. Copiii se joacă şi le e bine. Dar creierul lor are de suferit de pe urma acestor jocuri – cu toate că reclamele susţin contrariul. Şi copiii normali devin copii ofiliţi, nervoşi şi egoişti. Copii al căror randament intelectual e din ce în ce mai scăzut. Le‑au fost de folos jocurile pe calculator? La întrebarea asta poţi răspunde singur. Şi totuşi, există copii care Îl roagă pe Dumnezeu să le trimită asemenea jocuri…). Încearcă să îţi dai seama că tot ceea ce facem acum are urmări în viitorul nostru, urmări bune sau rele.

Ţi‑am scris această scrisoare pentru a‑ţi oferi şi o altă imagine a Crăciunului. Scrisoarea mea se apropie de sfârşit. Se termină brusc, pentru că nu am scris tot ce aveam să îţi scriu. Poate că îţi voi scrie din nou altă dată. Şi atunci îţi voi scrie mai mult.

Ţine minte că vei creşte. Vrei sau nu, vei ajunge un om mare. Şi, atunci, se va vedea dacă felul în care ai petrecut acum Crăciunul I‑a plăcut lui Dumnezeu sau nu.

Eu nădăjduiesc că, anul acesta, la slujba Naşterii Domnului vei veni şi tu, aşa cum vin mulţi copii. Dar nu e de ajuns. Sărbătoarea Crăciunului ţine mai mult de două ore…

Danion Vasile

(din volumul Bucuria Crăciunului, Editura Sfântul Nectarie, 2002)