Canonul Sfântului Nou Mucenic și Mărturisitor Valeriu Gafencu

Cântarea 1:

Mijlocește, Sfinte Valeriu, către Pui­to­rul de nevoințe, ca să ne învred­ni­cească să te lău­dăm cu aceste puține și slabe cuvinte de lau­dă, dar, mai vârtos, prin urmarea nevoințelor tale.

Pomenirea ta astăzi ne vestește pri­mă­va­ra sufletelor, încălzindu‑ne de ra­zele ce stră­lucesc de la sfânta ta viață, în care ai căutat Soarele Dreptății.

Slavă…

Între toți ostașii lui Hristos, care au pă­ti­mit în temnițele românești, tu stră­lucești ca un voievod, pătimitorule sfin­te, sfințenia ta străbătând ca o rază nu doar în sufletele celor credincioși, ci și în cele mai întunecate inimi, spre a le vesti lumina Învierii.

Și acum…

Preasfântă Fecioară, ceea ce ești afla­rea ce­lor pierduți, află și sufletul meu, care ră­tă­cește în pământul străin al pă­ca­tului, ca adu­cându‑l la Părintele îndu­ră­rilor, să fiu iarăși îm­brăcat în veș­mân­tul mântuirii.

Cântarea a 3‑a:

Povețele pe care le‑ai primit în Fră­țiile de Cruce ți‑au pregătit sufletul ca pe un pământ bun, pentru a primi în sânurile sale Cuvântul Evangheliei, spre a aduce rod însutit în țarina lui Hristos.

Mers‑ai din putere în putere și de la buna rânduială a Frățiilor de Cruce ai pur­ces pe calea suferințelor pentru Hris­­tos, pentru ca să se împlinească și în tine cuvântul zis de dumnezeiescul Pavel, că nouă ni s‑a dat nu doar a crede în Hris­tos, ci și a pătimi pentru El.

Slavă…

Dragostea de Dumnezeu, de neam și de ța­ră, pe care ai avut‑o, Sfinte Vale­riu, împre­u­nă cu camarazii tăi de sufe­rin­ță, v‑au atras ura dușmanilor cre­din­ței și ai neamului, care nu puteau privi cu ochi buni crezul după care vă călăuzeați viața.

Și acum…

Ceea ce ești scară cerească, Născă­toare de Dumnezeu, ajută‑ne să pășim în bună rânduială pe scara virtuților, ca ne­pri­mejduiți să ajungem în Sionul ceresc, din care cu neso­cotință ne‑am prăbușit.

Sedealna

Îndură‑Te, Doamne, de ticăloasa mea via­ță și mă ridică din tina faptelor mele celor re­le, pentru ca în mine, unde s‑a înmulțit păca­tul, să prisosească ha­rul Tău, pe care, pentru rugăciunile Sfân­tului Valeriu, mi‑l dăruiește.

Slavă… Și acum…

Cu datorie veșnică suntem îndato­rați față de tine, Marie, mireasă dumne­ze­iască, pen­tru toate câte ai făcut nea­mului omenesc și nicio plată nu poate acoperi binefacerile tale. Ție, însă, ca unei Maici, nu‑ți trebuiesc jertfele noas­tre, ci doar recunoștința și dragostea noas­tră fiiască.

Cântarea a 4‑a:

Undele harului dumnezeiesc au inun­dat inima ta, când Dumnezeu ți‑a dăruit să vezi cu ochi duhovnicești adâncul sufletului tău, în care se oglindea căderea în­tregii omeniri, iar umilința care i‑a ur­mat acestei trăiri ți‑a îndulcit în­trea­ga ființă și te‑a mângâiat cu nădejdea în­vi­e­rii sufletului tău.

Întristare ai avut la început, Sfinte Valeriu, pentru nedreapta ta osândire căci, după cu­vân­tul Mântuitorului, te aflai asemenea femeii ce trebuie să nas­că și care are întristare, pentru că în ti­ne lua chip omul cel înnoit.

Slavă…

Acum te veselești în veci, sfinte, și nu‑ți mai aduci aminte de întristările și chinurile temnițelor, căci din om trupesc ai ajuns om duhovnicesc, du­pă chipul și asemănarea Celui ce te‑a zidit.

Și acum…

Ceea ce ești Maica Împăratului și îm­pără­teasa tuturor, de strălucirea ta se minunează cetele îngerilor, iar taina care s‑a lucrat întru tine nu o pot pă­trunde nici heruvimii cei cu ochi mulți, pentru că ea covârșește rânduiala firii.

Cântarea a 5‑a:

Întemnițat fiind de către prigoni­to­rii cei fără de Dumnezeu, ai aflat slobo­ze­nia întru Domnul, Sfinte Valeriu, căci nu temnița aceea o socoteai cumplită, ci robia păcatului.

Cum vom cânta cântarea Domnului în pă­mântul străin al patimilor, zice proorocul, dar tu, sfinte mucenice, și în temniță L‑ai lăudat pe Dumnezeu în ini­ma ta, pentru că al Domnului este pă­mântul și plinirea lui, deci și lauda Lui în tot locul se înalță de către robii Săi.

Slavă…

Mările au hotar și văile măsură, în­să dra­gostea ta pentru aproapele era ne­mărginită, fericite Valeriu, pentru că îi iubeai pe toți cu iubirea lui Hristos.

Și acum…

Cercetează neputinciosul meu suflet cel închis în temnița dezmierdărilor și în­cătușat cu lanțul cel greu de purtat al pof­telor mele cele de voie, ca izbă­vin­du‑mă de ele, să te cinstesc, Născătoare de Dumnezeu, ca pe o ajută­toare a mea prea folositoare.

Cântarea a 6‑a:

Care virtuți ți‑ar putea zugrăvi mai bi­ne sfânta ta viață, mărturisitorule Va­le­riu: dra­gostea, bunătatea, blândețea, pos­tirea, rugă­ciu­nea neîncetată sau jert­felnicia? Tu însă din toate aceste bu­nă­tăți ți‑ai împletit slăvită cu­nu­nă, pe care ai purtat‑o ca un împărat peste patimi.

Ai răsărit, Sfinte Valeriu, în pă­mân­tul Ba­sarabiei ca un preafrumos crin, ca­re a înfru­musețat buchetul sfinților nea­mului nostru și cu care împreună acum împodobești grădina cerescului Grădinar.

Slavă…

Foametea ai îmblânzit‑o cu postirea, ura prigonitorilor ai stins‑o prin dragos­te, iar dorința egoistă a unor întemnițați pentru o bucată mai mare de pâine ai domolit‑o prin jert­fel­ni­cia ta pentru ei. Cu adevărat străină luptă și ju­de­cată s‑a arătat întru tine, cel mult răb­dător.

Și acum…

Ce ar putea dori sufletul meu mai mult, Maica lui Dumnezeu, decât ca să mă primești ca pe un fiu al tău în ziua când se vor despărți blestemații de cei binecuvântați. Mai înainte dar de Înfricoșătoarea Judecată, fă‑mă oaie ascul­tă­toare a Judecătorului Hristos.

Condacul, glasul al 4‑lea

Săvârșind azi pomenirea mărturisi­to­rului Valeriu, cel ce a prefăcut temni­țele în locuri de mântuire, cu căldură și cu dragoste să‑i zicem: bucură‑te, sfin­te, că în mlaștina dis­pe­rării nu ți‑ai pier­dut nădejdea în ajutorul lui Dum­ne­zeu, Care privea la nevoințele tale și te întărea, ca să poți răbda până la sfârșit.

Icosul

Sfinte al închisorilor, Valeriu, dim­pre­ună cu tot soborul sfinților noi mu­ce­nici și măr­tu­risitori, voi ați îndurat caz­ne de la dușmanii credinței, care sunt ace­iași ieri și astăzi. De aceea cu laude vă fericim: bucura­ți‑vă, cei ce ați pătimit pri­goniri pentru crezul vostru; bucu­ra­ți‑vă, că idealul v‑a fost dra­gos­tea de Dum­nezeu, de neam și de țară; bucu­ra­ți‑vă, că și acum amintirea voastră îi ur­măreș­te pe vrăjmașii lui Hristos; bucu­ra­ți‑vă, că ei nu pot șterge pomenirea voas­tră; bucurați‑vă, că ați pecetluit cre­dința voastră cu sânge vostru; bucura­ți‑vă, că sângele vostru muceni­cesc este ca o piatră de poticnire pentru unii și scă­pare pentru alții; bucurați‑vă, că Dum­­nezeu vă întărea, ca să puteți răbda până la sfârșit.

Cântarea a 7‑a:

Nu te‑ai temut de loviturile temni­cerilor, mucenice, trupul tău slăbit de boa­lă fiind mai mult ca o umbră, căci prin toate chinurile te aruncai în brațele Pă­rintelui Ceresc.

Pune doctoriile blândeților tale pe ini­mile noastre cele rănite de răutate, Sfin­te Valeriu, căci rana noastră este adâncă și avem nevoie de doctor price­put și potrivit bolii. Vino, dar, mucenice, în ajutorul nostru ca un doctor plin de milă și prea iscusit.

Slavă…

Cuvintele tale simple și calde pre­schim­­bau sufletele celor ce le ascultau, mărturisi­to­rule al lui Hristos, pentru că nu erau ca ale înțelepților lumii acesteia, ci erau pline de puterea dumnezeiască a Du­hului Sfânt, Care sălăș­lu­ia întru tine.

Și acum…

Tu ești marginea doririlor și hotar al tutu­ror vrerilor noastre de acum, Năs­cătoare de Dumnezeu. Și precum ai fost mângâietoare și întărire robului tău Valeriu, fii și nouă scut de apărare și nădejde de mântuire în ceasul des­păr­ți­rii noastre.

Cântarea a 8‑a:

Zăcând pe patul de suferință și fiind plin de răni netămăduite, nu ai cârtit, multpătimi­to­ru­le Va­le­riu, ci pentru toate I‑ai mulțumit lui Dum­ne­zeu, aducându‑I laudă ca oarecând dreptul Iov, care zăcea pe gunoi. Ajută‑ne, dar, și pe noi, cei lo­viți de mici încercări, dar pururea cârti­tori.

Îngrijirea pe care o primeai din par­tea fraților tăi de suferință nu o ai lăsat‑o nerăsplătită, fiecăruia dăruin­du‑i un zâmbet coborât din cer, plin de tihnă și pace, care umplea sufletul de pacea lui Hristos.

Slavă…

Durerile pe care le sufereai nu au stins seninătatea sufletului tău, și nici via­ța ta nu a înnegrit‑o deznădejdea. Aici, pe pământ, via­ța este amestecată cu chin și chinul cu viață, pâ­nă când vor fi despărțite una de alta la învi­e­rea mor­ți­lor, de către Cel ce este Învierea și Viața tuturor.

Și acum…

Stea din Iacov ne‑a răsărit nouă Fi­ul Tău, Maica lui Dumnezeu, ceea ce ești cer însu­fle­țit, care ne‑a povățuit la li­ma­nul Împărăției Cerurilor, pe noi ce tre­cem prin marea învolburată a acestei vieți și prin întunecoșii nori ai păcatului.

Cântarea a 9‑a:

Poruncit‑ai, sfinte, ca la moartea ta să ți se pună în gură cruciulița pe care o aveai, spre recunoașterea de mai târ­ziu, când va rân­dui Dumnezeu ca moaș­tele tale să fie aflate, pentru că ai fost propovăduitor al Crucii și pur­tător al ei.

Puțin timp trăind pe pământ, ai pli­nit ani îndelungați, înțelepciunea ta co­vârșind multe cărunteți, căci ea izvora din nebunia propovă­duirii Crucii, nu din înțelepciunea nebună a acestei lumi vrăjmașe lui Dumnezeu.

Slavă…

Cunoscut‑ai ziua trecerii tale la Dom­nul, pentru care te‑ai pregătit prin împărtășirea cu Sfintele Taine; zi sfântă și plină de fior pentru toți cei din tem­niță, căci te știau un mare mărturisitor și sfânt al închisorilor.

Și acum…

Bucură‑te, Maica lui Dumnezeu, căci să­la­șele cele veșnice ale Fiului tău au mai primit un nou mucenic, pe Va­le­riu, robul cel cre­dincios al lui Hristos, care a avut numele tău pururea pe buzele sa­le și te‑a cântat în inimă ca pe adevărata sa dragoste.

(din volumul lui Octavian Anastasescu Lângă Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, ediția a doua, Editura Areopag, București, 2022, pp. 154-163. Canonul vede pentru prima dată lumina tiparului în această ediție. A fost alcătuit recent în Basarabia, pământul natal al Sfântului Valeriu Gafencu, unde evlavia față de el se răspândește din ce în ce mai puternic.)