„De ce să prăznuim sfinții?”
Sunt la începutul vieții creștine. Mă duc aproape în fiecare duminică la biserică, dar la sărbătorile sfinților din timpul săptămânii nu ajung. Mi se pare suficient că merg duminica, pentru că îmi satisfac nevoile spirituale. Cred că Dumnezeu nu vrea ceva forțat, ci vrea o relație liberă cu El, fără obligații. E o greșeală asta?
Am primit întrebarea de mai sus cel puțin la una din conferințele pe care le‑am ținut și am dat un răspuns succint, pentru a putea răspunde și altor întrebări. Dar mi‑am dat seama că ar fi de folos o argumentare mai amplă.
Textul care urmează este un răspuns dat celor care spun că nu pot merge la biserică, atunci când sunt sărbători ale sfinților, pentru că le este suficient să meargă duminica. Este un fel de apologie a prăznuirii sfinților, având în centru prăznuirea Sfântului Spiridon, marele făcător de minuni din insula Corfu. Am să răspund ca și cum aș fi primit întrebarea pe e‑mail sau FB, pentru că îmi e mai simplu să scriu având în minte o anumită persoană care are această dilemă.
Textul nu se referă la cei care nu pot ajunge la biserică din motive obiective – școală, facultate, serviciu etc. – ci la cei care nu înțeleg rostul prăznuirii sfinților.
S‑ar putea scrie apologii similare pentru praznicul oricărui sfânt. Important este ca oamenii să înțeleagă că prăznuirea sfinților nu este o obligație pe care Biserica ne‑o impune, ci este un dar pe care ni‑l face Dumnezeu…
Înainte de orice, cred că e important de ce ai pus întrebarea. Vrei să afli un răspuns sau doar să primești o confirmare a faptului că atitudinea ta este bună?
Și, dacă primești un răspuns, cât de mare este efortul pe care l‑ai putea face ca să te lămurești? Adică, dacă ar fi nevoie să citești o carte de 500 de pagini ai face‑o? În cazul în care răspunsul este negativ, te‑aș întreba: dar o carte de 300 de pagini ai citi? Și, dacă și așa este mult, te‑aș întreba: dar măcar una de 150 ai citi?
Și tot așa putem negocia la nesfârșit. Ideea este că oamenii vor răspunsuri la întrebări importante într‑un mod foarte simplu, care să nu necesite osteneală. Cei care au iPhone o pot întreba pe draga de Siri și pot primi un răspuns direct, simplu și la obiect, ca majoritatea răspunsurilor pe care le dă atotștiutoarea prietenă virtuală. Nu‑i așa?
Omul contemporan este dispus să pună întrebări esențiale, de viață și de moarte cum s‑ar spune, gen: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”, așteptând răspuns de la Siri sau de la prietenii din realitatea virtuală.
Nu e însă suficient doar să punem o întrebare, e important și modul în care punem întrebarea și prețul pe care suntem dispuși să îl primim pentru răspunsul obiectiv.
Poate te‑am plictisit deja, nu‑i așa? Știu că atenția ta, ca și a mea și a tuturor oamenilor din vremea noastră, se risipește foarte ușor, avem nevoie de stimuli puternici pentru ca atenția noastră să nu zboare în altă parte.
Acum poți intra pe Facebook, să vezi ce a postat fosta ta prietenă. Sau poți intra pe Whatsapp, să vezi o postare care să te relaxeze. Sau poți da drumul la televizor, pe un canal de știri, ca să te mai droghezi puțin cu cine știe ce noutăți foarte, foarte importante.
Sau poți să îți faci puțin timp și să înțelegi că întrebarea pe care ai pus‑o nu e simplă, că nu e suficient să primești de la mine un răspuns într‑o propoziție sau două‑trei fraze. Că e un răspuns de care depinde într‑o anumită măsură toată viața ta viitoare. Și chiar mântuirea ta.
Și asta nu pentru că m‑aș rupe în scheme și aș da importanță sfaturilor pe care ți le voi da. Ci pur și simplu pentru că prezența sfinților în viața ta este unul dintre lucrurile cele mai importante. Și că legătura cu sfinții la care ajungem prin prăznuirea lor este una din armele cele mai eficiente în războiul duhovnicesc.
Deci, te rog să ai răbdare și să citești acest răspuns. Este lung tocmai pentru că întrebarea ta este foarte importantă. Un răspuns scurt ar fi neconvingător și nefolositor.
În primul rând, trebuie să înțelegi rolul sfinților în viața noastră. De ce Biserica îi cinstește pe sfinți?
Biserica îi cinstește pe sfinți pentru că ei sunt campionii arenei duhovnicești. Ei L‑au dobândit pe Hristos, au făcut biserici din inimile lor, biruind ispite și încercări de tot felul. Sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu. Cinstindu‑i, îi facem și prieteni ai noștri.
De la sfinți învățăm iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele, iubirea vrăjmașilor, nevoința, învățăm cum să răbdăm necazurile și bolile, învățăm cum să ne rugăm și cum să ne nevoim. De la sfinți învățăm să mergem pe calea mântuirii.
Dar, tocmai de asta oamenii nu îi mai iubesc pe sfinți. Pentru că sfinții strigă la noi de pe pereții bisericii, vorbindu‑ne despre faptele lor de vitejie duhovnicească și mustrând faptul că suntem căldicei, că suntem fățarnici, că suntem iubitori de păcate.
Sfinții sunt oamenii care au primit de la Dumnezeu darul de a veni în sprijinul nostru. Cred că mai mult decât a‑ți aduce argumente în favoarea acestei afirmații ar conta dacă ți‑aș aduce exemple practice.
Am să vorbesc despre un sfânt drag mie, despre Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei. Scriindu‑ți despre minunile lui sper să te fac să înțelegi de ce e bine să vii la biserică la Sfânta Liturghie care se face la prăznuirea lui (dacă poți ajunge și la Vecernia care se ține în seara de dinainte, cu atât mai bine).
Am să încep prin a copia trei minuni dintr‑o carte pe care am citit‑o recent, și care conține noi minuni făcute de Sfântul Spiridon.
Unii spun că nu cred minunile pe care le citesc în Viețile Sfinților, că sunt exagerări, că poate de‑a lungul istoriei mărturiile au fost deformate etc. Eu am tipărit sute de mărturii ale oamenilor care au primit ajutorul Sfântului Nectarie, marele făcător de minuni din Eghina. Și pot să dau mărturie, cunoscând direct oameni care au trăit minuni ale sfinților (dacă ar fi să nu pun la socoteală minunile pe care le‑am trăit eu însumi), că și în vremurile noastre se întâmplă minuni asemănătoare celor descrise în Sinaxare…
„Era în vara anului 2003, când soțul meu a suferit un accident vascular. Ne‑am trezit la patru dimineața cu perna plină de sânge, iar hemoragia nu se mai oprea. Am plecat spre Spitalul Colentina. L‑au supus la niște radiografii, fără să‑i facă vreun control preliminar, și au constatat că ar fi o sinuzită, drept pentru care l‑au ținut în spital sub observație, acesta fiind și hemofilic. După două zile nu mai vorbea coerent, mâna dreaptă îi amorțise, la fel și fața pe partea dreaptă. A fost trimis de urgență la Spitalul Bagdasar Arseni, pentru investigații și tomografie. În urma investigației, s‑a constatat că soțul meu suferise un accident vascular și că doar o minune a făcut ca sângele să curgă în exterior și să nu inunde creierul. În tot acest timp, biserica mea de suflet era Sfântul Spiridon-Nou. Mă duceam și mă rugam mereu. După trei zile de tratament, soțul meu avea să‑și revină.
A ieșit din spital și îmi tot spunea că în acest timp visase seară de seară biserici. L‑am rugat să meargă cu mine la Biserica Sfântul Spiridon-Nou și să aducem mulțumire, însă el, provenind dintr‑o familie de atei, îmi spunea de fiecare dată: «Du‑te tu!» M‑am dus și i‑am mulțumit Sfântului Spiridon cum am știut eu, dar sfântul își dorea să vină și el!
Au trecut opt luni de atunci, toate bune și frumoase, până într‑o seară, când soțul meu a acuzat dureri puternice de cap. Am încercat cu calmante, dar efectul lor nu apărea. A doua zi am mers la Spitalul Colentina, unde i s‑a făcut un control și a fost descoperit un hematom apărut în urma unui alt accident vascular, după care soțul meu a intrat în comă. Plângeam și mă rugam Sfântului Spiridon să mai facă o minune, să‑l mai ajute o dată. Puneam zi de zi lucrurile lui pe raclă, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie. Puterea sfântului pe care o simțeam de fiecare dacă era fantastică. Au urmat câteva zile, două‑trei, iar medicii îmi spuneau că, dacă ar fi să își revină, vom avea probleme mari. Dar… nu a fost așa.
Într‑una din zile, după ce am plecat de la Biserica Sfântul Spiridon‑Nou, m‑am îndreptat spre Secția de terapie intensivă a Spitalului Colentina. Pentru prima oară în cele trei zile am simțit o stare de bine. Ajunsă acolo, am văzut câțiva medici și asistente strânse la patul soțului meu. În prima fază, m‑am gândit la ce este mai rău, dar… surpriză! Soțul meu își revenise și mă întreba unde este. Credea că se află într‑o biserică, iar eu încercam să‑i explic că este la spital și, mai ales, ce s‑a întâmplat cu el.
A stat internat trei săptămâni, după care i s‑a făcut externarea. Într‑una din zile, stând lângă el în spital, mi‑a povestit un vis pe care îl avusese cât a fost în comă, vis care, deși au trecut anii, mă cutremură și acum. Se făcea că soțul meu își visase moartea. Era un căruțaș care căra spre cimitir un car plin de chirpici. La un moment dat, avea să vină un om blând cu barbă, care l‑a oprit pe căruțaș la intrarea în cimitir. Omul s‑a îndreptat spre căruță, a luat din chirpici și a pus jos, spunând: «Acesta, deocamdată, nu!», iar chirpiciul a luat forma soțului meu. Visul acesta l‑a speriat rău și l‑a marcat mulți ani pe soțul meu. S‑au scurs cele trei săptămâni de stat în spital și a venit momentul externării. Din visul lui am simțit că Sfântul Spiridon a făcut o minune, ca să îi dea soțului meu o a doua șansă. Când urcam în mașină, mi‑a zis: «Hai să mergem în biserica aia la care te rogi tu!» La intrarea în biserică, la acea vreme, apărea pe unul dintre stâlpi un portret mare al Sfântului Spiridon. Când soțul meu a intrat, a început să strige tare: «Acesta e, acesta e!» Aveam să înțeleg că omul care a luat chirpiciul din căruță era Sfântul Spiridon. Atunci a început să creadă și el în minuni și să meargă la biserică. Deși au trecut mulți ani, îți mulțumesc din suflet, Sfinte Spiridon, pentru tot ceea ce faci pentru noi.” (Iuliana, București)[1]
Scurt și la obiect: Sfântul Spiridon e prietenul care poate lua „chirpici din căruță” și care îți poate prelungi viața, prin rugăciunile sale. Spune sincer, nu ai vrea să ai un prieten ca Sfântul Spiridon? Și, dacă răspunsul e afirmativ, ce te împiedică să te împrietenești cu el?
A doua mărturie: „Mă numesc Gina și sunt din București. În data de 19 ianuarie 2016 am avut un atac cerebral, după care am intrat în comă de gradul al patrulea. În aceeași zi am suferit o intervenție chirurgicală pe creier. Medicii de la Spitalul Universitar – Secția Neurochirurgie II nu mi‑au acordat prea multe șanse, întrucât mă aflam în comă de mai multe ore. Fiind la terapie intensivă, când au fost anunțați medicii că după două zile mi‑am revenit și, pe lângă acest lucru, că aveam și o stare stabilă, s‑au minunat și nu le venea să creadă. Pe întreaga perioadă cât am fost în comă, am fost însoțită de Sfântul Spiridon până la Scaunul de Judecată, mijlocind la Hristos să mă întoarcă la familia mea.
Mărturisesc că nu știam cum arată Sfântul Spiridon, însă l‑am recunoscut dintr‑o iconiță identică cu cea care se afla pusă la racla sfântului, pe care o avea mama mea la ea. În toată perioada în care eu am fost în comă, ea mergea la Sfânta Liturghie la catedrala Sfântul Spiridon‑Nou și făcea acatistul Sfântului Spiridon, rugându‑l să o ajute pe fiica sa să treacă peste intervenția chirurgicală cu bine și să se facă sănătoasă. Mărturisesc că mi‑am revăzut toată viața și am început să o dedic Domnului.
De atunci tot timpul port cu mine în geantă iconița Sfântului Spiridon, care mă însoțește mereu.” (Gina S, București, 19 ianuarie 2016).[2]
Dacă definiția din dicționar a sfântului ar fi: „sfânt – cel care mijlocește în fața tronului dumnezeiesc pentru cei care sunt în primejdia morții, pentru a le primi vreme de pocăință”, atunci ai vrea să cunoști ajutorul sfinților? Întrebarea e retorică, evident. Mărturia care urmează e importantă mai ales pentru că vremurile prin care trecem sunt vremuri de mare tulburare, în care mulți oameni cad în depresii, fac atacuri de panică, ba unii ajung chiar să se sinucidă…
„Sfântul Spiridon m‑a ajutat și pe mine de câte ori m‑am rugat lui fie la Catedrala Sfântul Spiridon‑Nou, fie la bisericuța cunoscută ca Sfântul Spiridon – Vechi, unde se află și o icoană făcătoare de minuni a sfântului. Prin anul 2007 sau 2008, nu-mi amintesc exact data, dar era cam pe la sfârșitul iernii și începutul primăverii, în timp ce mergeam pe stradă, prin zona Piața Unirii din București, mă apucaseră, ca din senin, niște stări oribile, inexplicabile, de neliniște, agitație, tulburare, deznădejde și gânduri suicidale, care mă îndemnau să cobor în stație și să mă arunc pe linia de metrou. Nu mai puteam gândi normal; parcă nu mai eram eu în acele momente.
Apoi, la un moment dat, am zărit printre blocuri Catedrala Sfântul Spiridon‑Nou și parcă cineva nevăzut mi‑a îndreptat pașii spre ea; am hotărât să intru și să mă rog puțin. De cum am ajuns acolo și mi‑am pus fruntea pe racla Sfântului Spiridon – pe acea părticică unde sunt moaștele – am simțit o forță malefică, așa ca un fel de gheară invizibilă care‑mi strângea cu putere creierul și nu voia să mă elibereze. Atunci am strigat cu disperare în gândul meu: «Sfinte Spiridon, te rog, ajută‑mă, nu mă lăsa, fă ceva, scapă‑mă!» și imediat m‑am simțit eliberată de acel duh necurat, care fusese trimis prin vrăji ca să mă chinuie și să mă împingă la mare păcat.
Sfântul Spiridon mă ajutase încă o dată, scăpându‑mă de acel duh necurat și dându‑mi, în locul tulburării, stări de pace, calm, liniște, împăcare, fericire, bucurie, seninătate, încredere, speranță într‑un viitor mai bun, cum nu mai avusesem de multă vreme, iar în plus mi‑a dispărut pe loc și toată oboseala (de parcă mi‑ar fi luat‑o cu mâna) ce se acumulase în urma unor nopți nedormite și bântuite de insomnii chinuitoare. Mă simțeam atunci de parcă tocmai aș fi renăscut sufletește, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare Sfântului Spiridon, dar și pentru tot ajutorul primit și în alte împrejurări.
Nu voi putea vreodată să mulțumesc îndeajuns acestui sfânt, cât mai ales lui Dumnezeu, Maicii Domnului, și multor alți sfinți și sfinte (Nectarie, Nicolae, Vasile cel Mare, Parascheva, Mina, Pantelimon, Dimitrie cel Nou, Efrem cel Nou, Ecaterina, Gheorghe, Ioan Rusul, Antonie cel Mare, Calinic și Gheorghe de la Cernica și mulți alții), cărora m‑am rugat și care m‑au ajutat (neîntârziat, de multe ori).
Apoi, când m‑am îndreptat spre stația de metrou din zonă, dar fără acele gânduri suicidale de mai devreme – de care mă scăpase Sfântul Spiridon ‑, în timp ce coboram scările, doi brancardieri transportau un cadavru într‑un sac și am simțit un impuls de a‑i întreba ce se întâmplase; iar ei mi‑au răspuns în treacăt că un om al străzii se aruncase ori fusese împins de un altul pe linia de metrou și murise, iar ei îl duceau de acolo. Am simțit milă și părere de rău pentru sărmanul om, dar, în același timp, Îi mulțumeam în gând lui Dumnezeu, Maicii Domnului și Sfântului Spiridon că pe mine mă salvaseră de la un asemenea gest necugetat și neiertat.” (Teodora‑Ecaterina, București)[3].
Minunea aceasta pare mai puțin limpede decât mărturiile anterioare. Totuși, lucrarea sfântului este la fel de puternică. Cei care au avut ispita sinuciderii cunosc din experiență cât de mult a contat ajutorul pe care l‑au primit, când ispita îi sufoca…
Ar merita menționa și faptul că războiul cu diavolii este cât se poate de real, că omul străzii s‑a sinucis – sau a fost omorât – poate și pentru faptul că diavolul care încerca să o convingă pe Teodora să se sinucidă nu a vrut să își accepte înfrângerea și a căutat o nouă victimă.
Despre puterea Sfântului Spiridon în fața atacurilor diavolești găsim multe mărturii. Ne putem întreba: „Cum a ajuns sfântul să primească daruri atât de mari de la Dumnezeu?” Care a fost secretul său? Răspunsul la această întrebare este foarte important… Când episcopul Teodor din Pafos a întrebat pe un bărbat iubitor de Hristos: „Oare ce cuget o fi avut Sfântul acesta Spiridon în inima lui, de a dobândit adevărata smerenie și, prin ea, s‑a îmbogățit în toate celelalte virtuți? Și care să fi fost pricina, începutul și sfârșitul unei asemenea înaintări la o atare înălțime a virtuților?”, a primit următorul răspuns: „Pe când eu mă bucuram și mai mult la amintirea sfântului părinte și pe când ascultam cuvintele lor (ale unor episcopi care vorbeau despre Sfântul Spiridon ‑ n. ed.) și eram cuprins de multă pocăință și lacrimi, dintr‑odată, deschizându‑mi‑se inima și fiind eu ca într‑o răpire, Dumnezeu, Cel ce are întru Sine comorile cele ascunse ale înțelepciunii și cunoștinței și Cel ce învață pe om cunoștința, m‑a învățat pe mine prin dulceața sfintei Lui cunoștințe cea dată celor credincioși prin Sfântul și de viață făcătorul Lui Duh starea sufletului sfântului și atotvestitului părintelui acestuia în viața aceasta și în ce chip a fost învrednicit, cu harul lui Dumnezeu, de asemenea virtute și sporire, și suiș la atâta înălțime a după chipului și asemănării (cf. Fc. 1, 26 – n. tr.), atât cât este cu putință oamenilor. Dar pricina și modul unei asemenea smerenii și sporiri este porunca este porunca și învățătura Domnului cea din Sfintele Evanghelii către Sfinții Lui Ucenici și Apostoli. Căci zice dumnezeiescul Evanghelist Matei: În vremea aceea, s‑au apropiat de Iisus ucenicii Lui, zicând: Cine oare este mai mare în Împărăția cerurilor? Și chemând Iisus un prunc, l‑a pus pe el în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă, dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Mt. 18, 1‑4 – n. tr.), această virtute m‑a învățat pe mine Duhul cel Sfânt că o avea Sfințitul nostru Părinte Spiridon de‑a lungul întregii sale vieți în trup. Căci a trăit întotdeauna în simplitatea inimii, având pururea în minte această poruncă, și așa stând înaintea lui Dumnezeu, cu voia trăind în nerăutate și în simplitatea inimii, a înaintat în virtute și s‑a înălțat la suișul înaintării duhovnicești, pururea cugetând și având în minte o asemenea poruncă”.[4]
Noi trăim plini de mândrie și de iubire de sine și de aceea nu primim daruri duhovnicești. De aceea trăim într‑o atotsuficiență ucigătoare de suflet. Altfel, am cunoaște și noi lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre și am simți legătura cu sfinții într‑un mod viu. Cel care a dat mărturia despre smerenia Sfântului Spiridon, citată în paragraful anterior, vorbea despre cât de strânsă era legătura sa cu sfântul:
„Pe când eram eu odată la pomenirea lui, sărutam cinstitul lui mormânt și îi ceream sfintele lui rugăciuni pentru mine. Când m‑am apropiat de mormântul lui, am simțit atâta lucrare a cercetării lui Dumnezeu ce s‑a făcut prin el în inima mea, încât întreaga zi am rămas fără de voia mea fără de glas, neputând să vorbesc deloc nici măcar un cuvânt către cineva, nici să mă împărtășesc de hrană, afară numai de împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci mi se părea că sunt afară din veacul acesta și că petrec în beția unei asemenea schimbări din somnul cel greu, încât toți cei care mă vedeau socoteau că e din pricina unei boli ascunse a mădularelor celor dinlăuntru. Dar eu, cum spuneam, din pricina multei dulceți am petrecut fără de grai în ziua aceea, pentru o asemenea cercetare a lui Dumnezeu prin rugăciunile sfântului, fiind în deplinătatea simțirii și în toată încredințarea, încât mă minunam de atâta har al acestui om cu adevărat apostolesc și slăveam pe Dumnezeu cu râvnă, pentru harul care ieșise de la racla dreptului părinte”.[5] Evident, nu toți cei care merg la praznicul Sfântului Spiridon sau la praznicele altor sfinți simt aceeași cercetare dumnezeiască. Dar toți merg în aceeași direcție, pe calea mântuirii, ocrotiți de rugăciunile sfinților pe care îi cinstesc. Mai mult, ca să înțelegi mai bine că cinstirea sfinților este rânduită de Dumnezeu în chip minunat, te rog să ai răbdare și să mai citești doar o singură mărturie…
„Puțin mai înainte de sfârșitul lui, pe când era vară, ieșind în câmp, vrând să secere semănătura lui, fiind împreună cu el și prieteni credincioși, pe când dreptul secera cu propriile mâini împreună cu ei, dintr-odată au căzut din cer picături mici de apă și răcoritoare numai pe capul lui. Punându-și dreapta lui pe cap, îl arăta prietenilor săi care erau de față și îi întreba să spună de la ei ce văd pe capul lui. Iar aceia, ca minunându-se și uimindu-se, ziceau că văd păr alb, roșu și negru. Iar sfântul, plin fiind de bucurie duhovnicească și umplându-se de negrăită veselie, zice către ei: «Să vă fie cunoscut, prieteni ai mei și frați ai mei adevărați, că după plecarea mea din trup și încetarea mea din viață, va slăvi Domnul pomenirea mea și vor veni, pornindu-se la porunca Lui, oameni mulți, de toată vârsta, bătrâni și tineri, prăznuind an de an ziua sfârșitului meu, când se va pune în mormânt trupul meu. Iar eu, luând îndrăznire de la Stăpânul cel Iubitor de oameni, le voi da darurile pe care le-am primit, și le voi împărți de la El». Și la acestea a adăugat acest cuvânt cel cu adevărat smerit cugetător, zicând: «Fraților, eu sărac sunt cum vedeți și știți. Dar, luând îndrăznire de la Bogatul și Cel îmbelșugat în daruri Dumnezeu, voi cere pentru toți mare milă de la El și viață veșnică, ca să‑L cunoască pe El, singurul Dumnezeu adevărat, pe Tatăl, pe Fiul Lui Cel Unul-Născut, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și pe Sfântul și de viață dătătorul Duh, Treime nezidită, deoființă, neamestecată și nedespărțită.» Acestea zicându-le sfântul cu îndrăzneala și bucuria Duhului Sfânt către prietenii prezenți atunci cu el, i-a uimit pe toți, cum de le vestea cu atâta îndrăznire de mai înainte cele viitoare fără ascunzișuri. Iar cei ce au auzit cele spuse de el și le-au crezut, L-au slăvit pe Dumnezeu, pe Cel ce slăvește pe cei ce-L slăvesc, minunându-se și uimindu-se de atâta îndrăzneală la Dumnezeu prin curăția dreptului.”[6] Până la urmă, de tine depinde: dacă nu vrei să primești ocrotirea Sfântului Spiridon și a celorlalți sfinți, înseamnă că vrei să duci o viață religioasă diferită de cea a fiilor Bisericii Ortodoxe. Este libertatea ta și faci ce vrei cu ea. Dar, dacă vrei să mergi pe calea mântuirii, dacă înțelegi că Biserica este Trupul al cărui Cap este Hristos, atunci nu poți sta departe de cinstirea sfinților. Atunci înțelegi că merită să faci sacrificiul de a merge la biserică la praznicele lor. Pentru că nu faci acest sacrificiu pentru altcineva, ci pentru mântuirea ta…
[1] Din volumul Noi minuni ale Sfântului Spiridon al Trimitundei. Mărturii de la Biserica Sfântul Spiridon – Nou din București, Editura Cuvântul vieții, București, 2020, pp. 20‑22) (n. ed.).
[2] Noi minuni…, pp. 62‑63 (n. ed.).
[3] Noi minuni…, pp. 23‑25 (n. ed.).
[4] În Viața Sfântului Părintelui nostru Spiridon, episcopul cetății Trimitundei, compusă de Teodor, episcopul Pafosului…, tradusă în volumul Sfântul Spiridon al Trimitundei. Portret hagiografic bizantin, Editura Doxologia, Iași, 2019, pp. 142‑143 (n. ed.).
[5] În Viața Sfântului Părintelui nostru Spiridon, episcopul cetății Trimitundei…, pp. 138‑139 (n. ed.).
[6] În Viața Sfântului Părintelui nostru Spiridon, episcopul cetății Trimitundei…, pp. 126‑127 (n. ed.).
Comentarii recente