Pentru că azi sunt prăznuiți Sfinții Bonifatie și Aglaida, care au trăit o vreme în păcatul curviei, postez un capitol din cartea mea Tinerii și sexualitatea – Între iubire și păcat, capitol care începe cu textul unei scrisori primite pe e-mail…
Bună!
Eu sunt una dintre acelea cu care nimănui nu‑i face plăcere să vorbească: o desfrânată. Sunt studentă în ultimul an, din marea bunătate a lui Dumnezeu, care se varsă şi peste cei buni şi peste cei răi.
În urmă cu 2 luni am cunoscut un băiat bun… El şi‑a păstrat fecioria, dar eu, nu. Eu am căzut în păcatul desfrânării de la 16 ani, cu unul din foştii mei prieteni cu care am stat 6 ani (acum am 24 de ani). Între timp am dat peste un duhovnic bun, care a aruncat sămânţa şi pe pământul uscat al sufletului meu, sperând că aceasta va rodi spre slava lui Dumnezeu şi până la urmă am renunţat la acel prieten (dar nu şi la desfrânare, se pare, cel puţin nu la cea din mintea mea). Neavând prieten, îmi era mai uşor să mă feresc de desfrânare (cu fapta), dar, de îndată ce îmi făceam un prieten bun, lupta mea se prăbuşea. Dumnezeu m‑a întors prin necazuri, dar eu nu am fost hotărâtă să rămân lângă El şi m‑am întors la vărsătura mea (nu vă condamn dacă vă scârbiţi de mine, căci şi mie îmi este silă de mine). Astfel am concluzionat că băieţii sunt ocazia şi nu cauza desfrânării mele, şi, din moment ce cauza este în mine (patima desfrânării), poate ar fi mai bine să îmi păstrez prietenul şi să încep să lupt cu patima. Această decizie a mea a rămas doar la stadiul de proiect, căci de fiecare dată când mă aflu în prezenţa lui mă port ca o curvă (iertaţi‑mă, dar cuvântul desfrânată e prea blând), şi în perioadele de pauză tocmai eu îi fac apologia vieţii curate în Hristos. În ultima perioadă am încercat să înţeleg ortodoxia, dar din păcate m‑am limitat doar la schimbarea exterioară (port fuste lungi etc.), iar în mine e o mocirlă de nedescris. Mă gândesc că i‑am smintit pe unii băieţi mai evlavioşi, care cunosc trecutul meu murdar şi văd această schimbare nesinceră.
Am fost [folosesc trecutul pentru că nădăjduiesc că fiecare clipă poate fi pentru mine acel „acum” („va veni ceasul, şi acum este”) al schimbării] o curvă din pasiune şi mi‑am cultivat cu multă atenţie această latură a sexualităţii căreia m‑am dăruit. Ca unul care v‑aţi ridicat, vă rog să mă ajutaţi.
Când l‑am întâlnit pe prietenul meu am zis: „Gata, mi‑am găsit soţ”. E curat, nu a mai avut alte prietene sau aventuri, deci e potrivit pentru viaţa în Hristos pe care vreau să o duc. Dar, din câte am observat, el e curat pentru că nu a avut ocazia să cadă, iar eu sunt ocazia pe care şi‑o doreşte, în timp ce el este „ocazia” pe care eu nu mi‑o doresc.
Din câte am înţeles, ortodoxia arată calea omului spre fericirea veşnică. Ştiu că scopul vieţii e mântuirea, dar nu pot să mă ridic. Mi se pare imposibil ca eu să nu mai fiu o curvă, deşi la Dumnezeu şi imposibilul este posibil. E dureros că am înţeles câte ceva, dar nu am voinţa să lupt.
Nu merit să îmi găsesc un soţ îndrăgostit de Hristos mai mult decât de mine, dar simt că numai unui asemenea soţ m‑aş putea supune. Totuşi după curvie urmează văduvie (‑ adică orice păcat îşi are pedeapsa lui ‑), cum să sper că voi fi o soţie creştină a unui soţ credincios? Da, şi eu sunt printre cele care cred că nu merită o viaţă fericită.
Tragedia este că sunt în ultimul an şi am mult de învăţat. Dotarea mea intelectuală e modestă şi trebuie să compensez cu multă muncă, dar sunt foarte tulburată şi blocată pe toate planurile. Prietenul meu ar vrea să‑i fiu soţie (aşa spune el), dar nu sunt sigură că mai vreau eu. Mă simt debusolată, căci am impresia că altul mai bun nu merit, deşi ştiu că nu este el ceea ce mi‑aş fi dorit. Nu cred că se va schimba pentru mine (să devină un bărbat credincios), la fel cum şi în schimbarea mea îmi este greu să cred, numai dacă Dumnezeu va picura har în sufletele noastre se poate produce o minune.
Eu nu pot purta răspunderea propriului meu suflet, cu ce drept să îl învăţ pe el să postească, să se spovedească, să fie mai bun, când eu nu sunt un bun exemplu (căci una spun: că vreau să fiu lângă Hristos, şi alta fac: curvesc). Singura rază care m‑a călăuzit spre spovedanie a fost întâmplarea cu acel călugăr care cădea în desfrânare şi apoi se întorcea şi plângea cu amar la icoana Maicii Domnului, iar apoi cădea şi iar se întorcea. Diferenţa dintre mine şi călugărul acela este că eu nu plâng cu amar.
Simt că dacă voi cădea în curvia aceea crâncenă (cu tot felul de perversiuni şi nelegiuiri cărora le‑am slujit cu pasiune), nu mă voi mai putea ridica, şi credeţi‑mă că acest moment este aproape, având în vedere cât de uşor cedează prietenul meu la „atacurile” mele (susţinute, dar nu premeditate, căci de fiecare dată îmi pare rău şi vreau să nu mai fac).
Nu toţi au puterea de a se ridica de atât de jos, iar eu mă simt printre aceşti neputincioşi. SUNT ÎN CĂDERE LIBERĂ……….
Iertaţi‑mă şi ajutaţi‑mă.
Doamne ajută!
***
În ultima vreme primesc din ce în ce mai des scrisori de la tineri care, după ce au căzut în anumite păcate, mă roagă să îi ajut. Dar nicio scrisoare nu m‑a impresionat atât de tare precum scrisoarea pe care tocmai aţi citit‑o şi voi… Am fost [folosesc trecutul pentru că nădăjduiesc că fiecare clipă poate fi pentru mine acel „acum” („va veni ceasul şi acum este”) al schimbării] o curvă din pasiune şi mi‑am cultivat cu multă atenţie această latură a sexualităţii căreia m‑am dăruit.
Sper că nu greşesc dacă spun că aceeaşi nădejde de izbăvire de păcat a avut‑o şi Sfânta Maria Egipteanca, atunci când şi‑a înţeles adâncimea căderii…Ceea ce este cu totul altfel astăzi este că, spre deosebire de secolul al V‑lea, în care a trăit sfânta, când comunitatea creştină strălucea prin virtuţi, lumea creştină de astăzi este greu lovită de armele patimilor, de armele îngerilor căzuţi… Cei care vor să se schimbe, fie ei tineri sau adulţi, trec printr‑o perioadă – mai lungă sau mai scurtă – de debusolare. Dar, cu toată debusolarea care răzbate din rândurile fetei, dorinţa de îndreptare a vieţii este mult mai mare.
Mie scrisoarea fetei mi se pare o biruinţă a lui Hristos. Nu prin faptul că fata a trecut de la păcat la sfinţenie, ci pentru că fata dă mărturie că glasul conştiinţei este viu. Da, iubiţilor, în acest mileniu III în care valuri de nebuni îşi trâmbiţează perversiunile şi căderile lor, strigând asemenea lui Nietzche că „Dumnezeu a murit”, şi odată cu moartea lui Dumnezeu proclamă moartea conştiinţei, totuşi un glas spune în şoaptă că Dumnezeu e viu şi că, oricât am fi de păcătoşi, El ne aşteaptă să ne pocăim…
Îmi doresc din tot sufletul ca această fată să ajungă să se bucure ea însăşi de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu şi să poată mărturisi şi prin faptele ei că cel ce îşi doreşte mântuirea poate birui patimile, oricât de tare ar fi apăsat de ele.
Acestei fete îi dedic cartea de faţă… Nădăjduiesc că va găsi în ea răspuns la unele întrebări. (De fapt tot duhovnicul este cel care îi poate da ajutorul de care are nevoie, pentru că numai el a primit de la Dumnezeu puterea de a ierta păcatele; faţă de acest ajutor rândurile mele sunt o picătură de apă într‑un ocean, dar pe cel care merge însetat prin deşert îl bucură şi câteva picături de apă – picături care îl ajută să‑şi continue drumul până la prima oază…).
„Cum, îi dedici cartea unei fete care se prezintă ca fiind desfrânată?” – m‑ar putea întreba cineva. Da, răspund eu, pentru că tocmai unor astfel de cititori m‑am şi adresat în rândurile mele. Am scris pentru tinerii care, căzuţi mai mult sau mai puţin în păcatul desfrâului, au înţeles că viaţa nu îşi poate găsi împlinirea doar în patimi şi pofte trecătoare…
Oricât am încerca, ne este destul de greu să ne izolăm sub un clopot de sticlă şi să fim surzi la larma lumii moderne. Trăind în lume, ne confruntăm cu ispitele şi cu problemele ei. E realitatea, e lumea care ne înconjoară. Cei ce trăiesc în lume, fie ei şi sporiţi duhovniceşte, trebuie să fie conştienţi de ispitele existente, să poată lupta cu ele. În asta stă puterea lor, nu în a le ignora şi în a se face că nu le văd, a se preface că ele nu există. Şi între cele mai presante ispite se află, incontestabil, cele legată de sexualitate.
Cred că aş fi fost ridicol dacă aş fi tratat un astfel de subiect într‑un limbaj angelic, pietist. La sfârşitul unei conferinţe pe care am ţinut‑o studenţilor sibieni, duhovnicul lor mi‑a mulţumit că nu am vorbit ca şi cum m‑aş fi aflat în faţa unor tineri asexuaţi… Pentru că folosisem cuvinte tabu, atinsesem subiecte tabu. (De altfel, la conferinţele pe care le‑am ţinut în centrele universitare, întrebările privitoare la sexualitate nu au lipsit. Dimpotrivă.)
Cei care merg la biserică şi se spovedesc des găsesc la preoţi răspunsurile cele mai potrivite pentru frământările lor. De aceea, am considerat că este bine să răspund mai ales celor care, deşi merg uneori la biserică, se ruşinează să se spovedească, pentru că nu au nădejde că se pot izbăvi din căderile lor. Am mai scris şi pentru cei care cred în Dumnezeu, dar, dintr‑un motiv sau altul, stau departe de Biserică. Adică unor tineri care nu sunt dispuşi să citească o carte de genul Convorbirilor despre sexualitate ale lui V.V. Zenkovski. Am încercat să mă adresez chiar şi tinerilor al căror puls poate fi regăsit în paginile pe teme de educaţie sexuală ale revistei Bravo, şi care sunt consideraţi oi pierdute, deşi niciun păstor nu iese în căutarea lor. Ei bine, eu tocmai acestor tineri nebăgaţi în seamă am încercat să le scriu…[1]
Fac o paranteză: „Tinerii români pun mai mult accent pe credinţa în Dumnezeu, mai mult de jumătate declarându‑se a fi persoane destul de religioase, după cum arată sondajul de opinie «Situaţia tineretului şi aşteptările sale», realizat de CURS la cererea Autorităţii Naţionale pentru Tineret. Aplecarea spre religie a persoanelor din segmentul de vârsta 14‑19 ani este în concordanţă cu dorinţa lor de a fi pace în lume, însă vine în contrast cu valori precum democraţia şi libertatea individuală, situate pe ultimele locuri în topul valorilor în care cred tinerii”[2]. Conform sondajului respectiv, pentru tineri cele mai importante sunt următoarele valori: credinţa în Dumnezeu – pentru 45%, pacea – pentru 44%, respectul pentru ceilalţi oameni – pentru 32%, realizarea, împlinirea de sine – pentru 30%. În timp ce, de exemplu, doar 14% au inclus democraţia între valorile pe care le acceptă…
Dacă pentru 45% dintre tinerii români este importantă credinţa (atât de importantă încât a primit cele mai multe voturi), de ce oare mare parte dintre aceşti tineri nu vin la biserică? Doar românii, cel puţin pe hârtie, sunt aproape 90% ortodocşi.
Răspunsul este că mulţi tineri nu ştiu ce este de fapt Biserica, şi nu înţeleg că Dumnezeu – în care ei cred – a lăsat‑o pentru a fi aşezământ al mântuirii. Sunt mulţi care cred în Dumnezeu, dar stau departe de Biserică, nevrând să ducă o viaţă de lipsuri şi renunţări. Pentru că, nefăcând primii paşi în viaţa creştină, nu îşi dau seama că viaţa în Biserică este o viaţă a împlinirii, şi nu a eşecului.
Iar alţii, deşi înţeleg rostul Bisericii, se consideră prea iubitori de păcat pentru a reuşi să îşi schimbe viaţa şi – fiind prea sinceri ca să ducă o viaţă de compromis, o viaţă făţarnică în care una să creadă şi alta să facă – preferă să trăiască departe de Hristos, iar la biserică să vină doar la marile sărbători, la botezuri, nunţi şi înmormântări.
Cred că şi acestor tineri, care cred în Dumnezeu, dar nu găsesc motive pentru a duce o viaţă creştină, Biserica ar trebui să le iasă în întâmpinare. Şi nu doar prin preoţi sau prin profesorii de religie, ci prin fiecare creştin. Trebuie să înţelegem universul noii generaţii şi să sădim în el sămânţa cea bună…
În ce priveşte subiectul sexualitate, cu afirmaţia „Sexualitatea mea nu‑i priveşte pe părinţi” au fost de acord 78% dintre băieţi şi 67% dintre fete, iar împotrivă doar 19% dintre băieţi şi 29% dintre fete (Sondaj L’ Express ‑ Science & Vie Junior, 2000[3]).
Am scris articolele din cartea de faţă ca să le întind tinerilor o mână de ajutor. Dacă greşesc şi cât greşesc ieşind în întâmpinarea lor într‑un mod neconvenţional, Dumnezeu ştie. Orice pionierat presupune însă nişte riscuri. Dar cine fuge de frica riscurilor fuge de ţintă. Şi pierde…
[1] Nu mi‑a fost uşor să abordez astfel de teme. A trebuit să citesc multe materiale, articole, cărţi smintitoare. Dacă nu m‑ar fi ocrotit harul binecuvântării primite de la duhovnicul meu, aş fi terminat această carte îngenuncheat de puterile întunericului. Nădăjduiesc că Dumnezeu mă va păzi până la sfârşitul vieţii mele ca să nu cad în păcatele despre care am scris, şi pe care scriind le‑am rumegat în mintea mea. Nu sunt la măsura nepătimirii, nu pot citi lucruri smintitoare fără să fiu vătămat, mai mult sau mai puţin. (Toate notele din carte aparțin autorului; cele inserate abia în ediția din anul 2020 sunt semnalate ca atare.)
[2] Răzvan Mihai Vintilescu, „Pentru tinerii români, credinţa şi pacea bat democraţia şi libertatea”, Cotidianul, 10 Noiembrie 2005.
[3] Sondaj preluat din cartea Dragostea şi sexualitatea adolescenţilor ‑ pentru băieţi, autori Dr. Sylvain Mimoum și Rica Etienne, apărută la Editura Lucman, București, p. 77. Într‑un sondaj paralel, la întrebarea „Cu cine ţi se întâmplă să vorbeşti despre sexualitate?”, tinerii au răspuns: cu „colegii de aceeaşi vârstă: 84%, cel mai bun prieten, cea mai bună prietenă: 73%, colegii de celălalt sex: 54%, iubita, iubitul: 43%, mama: 30%, fratele/sora mai mare: 24%, tata: 16%, medicul: 10%, profesorul de ştiinţe naturale: 7%” (ibidem, p. 73). Oricum, nu cred că e doar vina tinerilor că nu discută mai deschis cu părinţii lor anumite chestiuni legate de sexualitate. Nu de puţine ori, părinţii refuză să îşi asume problemele şi frământările copiilor lor. Şi asta nu doar din lipsă de timp…
Comentarii recente